Nu citesc atât de mult cât mi-aș dori, dar citesc doar ce-mi doresc.

Dintotdeauna, cel mai mult mi-am dorit să citesc cărțile scrise de

scriitorii locali din Bistrița-Năsăud, abia după aceea mă opresc la

cărțile scriitorilor români. Scriitori universali citesc mai rar, doar cei

semnalați de persoane avizate.

În 30 august 2021 am avut șansa să descopăr pe viu o lume fascinantă pe

care o știam doar din presă, „Tășuleasa Social - Via Transilvanica”,

și așa cum mi se întâmplă mereu, am simțit nevoia să scriu despre

acest univers magic, în încheierea articolului meu angajându-mă să

îndeplinesc două lucruri:„ Și mai știu un lucru, săptămâna viitoare

merg la librărie și cumpăr cartea lui Tibi Ușeriu, apoi, vara asta sau

cea viitoare, aleg un sector din drumul care unește, drum pe care-l voi

călca, pas cu pas.”

Am îndeplinit prima parte a angajamentului meu, am cumpărat cartea și,

mai mult, am citit-o în trei după-amieze. Nu sunt un cititor prea

performant, mai degrabă sunt un scriitor de cursă lungă, cititul mă

obosește repede, alternând reprizele de lectură cu cele de pauză, dar

această carte am citit-o, aș spune, aproape în trei etape, cu pauze scurte

dictate de necesități obiective sau fiziologice. Am cumpărat cartea dorind

să contribui modest la finanțarea „Viei Transilvanica”, dar lectura ei

mi-a adus aminte să nu subestimez niciodată o carte, stăpânit de

prejudecăți. Știam de apariția cărții, nesocotind-o însă printre

prioritățile mele de lectură. Scurtele comentarii apărute în presă, sau

cele peste care am dat eu, îmi sugerau o carte de aventuri ale unui personaj

de rea faimă, antisocial.

De „Tășuleasa Social” știu demult, „Camionul de Crăciun” fiind

primul proiect sonor de care am aflat, depășit în anvergură de acest

uimitor „Via Transilvanica”

De Tibi Ușeriu știu de la primele lui isprăvi, gen 215 kilometri,

Tășuleasa - Clu j+ maraton de 42 de kilometri, menite poate, prin

reflectare jurnalistică, să redefinească un profil uman. Dacă toate

aceste semnale din presă privind cartea „27 de pași” n-au reușit

să-mi stârnească interesul mai devreme, este doar spre regretul meu,

lectura din ultimele trei zile îmbogățindu-mi propriul univers,

distrugând clișee și demolând prejudecăți vechi și „înrăite” de

timp.

Da, „27 de pași” este o carte scrisă în alergare, pornită din

alergare, privind spre drumul care vine, cu repetate întoarceri ale privirii

și gândului către drumul din urmă. Este o carte cu un ritm alert,

amețitor aproape, exact ca viața protagonistului, dar este și o carte

frumoasă, scrisă cu talent și măsură, cu un realism dulce-amărui,

răvășitor.

„27 de pași” este o carte „purgatoriu”, o carte ce vorbește de

suferințele purgatoriului comunist regăsit în „socialul de mizerie” al

vremii, în casa bunicului agresiv care-l bătea din orice, muncindu-l până

la epuizare, cu acordul tatălui care-l băga slugă pe brânză, un tată la

fel de agresiv care-și bătea și copiii și nevasta legată de pat, un

maistru care-i bătea pe copii cu o curea de transmisie de strung, un

purgatoriu în care ispășirea se făcea prin forță, bătaie, umilire.

„27 de pași” este o carte a sincerității absolute, de la umilințele

îndurate pentru o ciorbă de cartofi sau fasole, până la suferințele

îndurate în diabolicele curse de anduranță, de la aura eroică ce-ți

sucește mințile, la demolarea tuturor previziunilor construite eronat din

neștiință sau omisiune, de la strângerea degetelor în ușă, practicată

chiar de mama lui, la cafteala organizată de mascați în pușcărie, atunci

când refuză cooperarea cu psihologul închisorii, de la luxul trăit în

vremurile bune ale spargerilor reușite, cu iubite prin toată Europa, la

scufundarea la propriu în rahatul din canal, după o evadare, când era

căutat de câini,

„27 de pași” este o carte didactică, un manual pedagogic, un manual de

voință, tenacitate, sacrificiu, depășire a tuturor limitelor.

„27 de pași” este o carte poveste, o poveste cu un băiat sărac și

chinuit, care-și dorește o pereche de adidași Torsion, pe care și-i

cumpără din primii lui bani de pizzar exploatat în Germania, care

îmbracă zile și nopți primul trening sportiv și doarme cu o geacă

salvamont pe post de pijama două nopți, de dragă ce-i era, o poveste a

unei familii dezmembrate, în care tatăl nu i-a cumpărat niciodată cei doi

căluți promiși, o carte întrebare dar și răspuns, o carte acuzatoare

dar și vindecătoare, o carte alin, precum numele fratelui său, Alin

Ușeriu, dușmanul și eroul său, recuperatorul și salvatorul, singurul

punct fix din universul fluid din jurul lui.

Este o carte manual de sociologie și psihologie, o înșiruire

excepțională de studii de caz din toată Europa, care prezintă cu deosebit

talent aș zice psihologia tinerilor ieșiți din comunism, dar care nu-și

valorifică libertatea corect, ilustrând umilințele care au însoțit

exodul esticilor în occident.

Este o carte document istoric, agresivitatea „invadatorilor” din est,

mai mult sau mai puțin periculoși, de la impecabila organizare a

„galeriilor alba-neagra” din Gran Canaria, până la nivelul mafiei

sârbești, toate aceste organizații generând multe bătăi de cap

pașnicilor occidentali, fiind din plin frecventate de personajul real al

cărții, și prezentate, atât cât se poate, în paginile ei.

Este o carte a metamorfozei, a metamorfozelor, o carte în care singurul ei

personaj se schimbă mereu, la propriu și la figurat, ghidat în

permanență de arderile temperamentului său vulcanic, temperament care nu

știe ce-i aceea renunțare, deznădejde, înfrângere, decât în puținele

cazuri în care soluțiile chiar nu mai erau de găsit, ca în pușcăria de

maximă securitate din care nu a evadat nimeni, niciodată, în celebrul Tor

de Geants, în care un blocaj renal, sau dezlănțuirea naturii l-a oprit din

drum. Copil necăjit, bătut și flămând, muncea pe brânci să-și

astâmpere cumva foamea, elev dezinteresat de școală, făcea servicii

profesoarelor, pentru note sau meditații, azilant politic în occident,

după 1989, a suportat o vreme exploatarea unor italieni bandiți, mulțumit

să aibă câteva mărci, primii lui adidași Torsion, haine mai omenești,

în Gran Canaria s-a infiltrat într-o galerie de practicanți alba-neagra, a

devenit un fel de bandit internațional, cu spargeri de magazine de

bijuterii, sau bănci, a evadat de câteva ori din închisoare, fiind într-o

fugă continuă, cu poliția pe urmele lui, echipat cu arme din ce în ce mai

sofisticate și cu o credință de nezdruncinat că lui nu i se poate

întâmpla nimic rău. Și totuși i s-a întâmplat, cei mai frumoși ani ai

tinereții, de la 25 la 35, existând fără să trăiască, între patru

pereți de un alb ucigător, deveniți mai albi decât întinderile

zăpezilor polare, din maratonul 6633 Arctic Ultra. Acești zece ani au creat

ultima metamorfoză, cea mai evidentă și îndelungată, din perioada fugii

continue către ceva mai bun, sau de cineva aflat pe urmele lui, după care

avea să se petreacă o altă metamorfoză, esențială, umanizatoare,

îndumnezeitoare, în care toate s-au schimbat, dar în primul rând el,

fugarul de profesie, Tibi Ușeriu. Această metamorfoză, a alergătorului de

cursă lungă, avea să-i aducă adevărata identitate, iertarea și

autoiertarea, bucuria stabilității, a prieteniei, a ajutorului

dezinteresat, bucuria faptei bune și generoase, această ultimă,

miraculoasă, dumnezeiască metamorfoză, schimbând fuga, ca mod de viață,

în alergare pe 27 de pași multiplicați la nesfârșit. Fericită și

nobilă metamorfoză!

Am aflat în această seară încă un lucru, mi-am mai descoperit o

dorință, pe lângă aceea de a parcurge măcar o parte din Via

Transilvanica, și anume aceea de a ciopli o bornă din cele peste 300 care

mai sunt necesare.