Se ştie prea bine – cel puţin de un secol încoace - că există o relaţie de reciprocă determinare între gândire şi limbaj; între calitatea exprimării (scrise orale, nonverbale) şi starea social-economico—politico-moralo-culturală a unei colectivităţi etnice (ca să nu zicem popor – acest cuvânt parcă din ce în ce mai compromis).

Ultimele ieşiri, în văzul şi auzul mulţimii, ale demnitarilor români (?!?!) mi-au provocat senzaţii de jeg pe şira spinării (involuntar, ajung în baie, să fac un duş).

Comunicarea în scris are avantajul că poţi reveni asupra cutărui enunţ, remarcând (tu, autorul, întâi de toate) redundanţe, cacografii, pleonasme şi, astfel, le înlături, fie că e vorba de ciorna unei scrisori sau un articol la calculator, pregătit să-l încredinţezi tiparului.

E incomparabil mai dificil (şi, evident, de neretuşat) când te exprimi oral: în mulţime sau mass-media.

Nu am pretenţia că sunt cursiv, coerent, expresiv în vorbire (deşi am pretenţia că, după zeci de ani de profesorat, am dobândit calităţile numite adineauri), dar aceasta nu mă împiedică să nu remarc, oripilat, cum se dau în bărci, la radio-tv., inşi care vin dinspre administraţia din teritoriu, dar mai cu seamă „aleşii” noştri care îşi lăfăie (nu puţini dintre ei) gramatica lor rudimentară în organismele centrale, precum Parlament, Guvern, Cotroceni şi alte alcăturiri mai mult sau mai puţin absconse, sindicate ş.a.

Pe vremea Prea Repedelui Împuşcat, zicerile în public – culmea! – erau limpezi (sub aspect morfo-sintactic),coerente, ireproşabile. Explicaţia e simplă: utilizarea „limbii de lemn” crease un exerciţiu al rostirii relativ lejer. Trebuia să ai exerciţiul înşiruirii unor stereotipii lingvistice şi puteai s-o ţii aşa până la adormirea auditoriului.. Comunicarea nu spunea nimic, nimic nou, dar era lipsită de actualul scremut verbal: „ăăăăă”. (litera „ă” poate continua, în funcţie de distanţa dintre două cuvinte ale vorbitorului).

De unde provin „ăă”-urile acestea?

Din cauza unui exerciţiu precar, debil, rar, al exprimării orale. La liceu, la facultate examenele, cele mai multe se dau în scris. La clasă, apoi în seminarii universitare, dialogul dintre dascăl şi elev/student e situat în marginea demersului didactic, deoarece programele sunt atât de aglomerate, de îmbâcsite, încât se preferă tot aşa, rezolvarea unor bifări de planificare prin luc rări scrise. Deopotrivă, aceste „ăă”-uri se datorează improvizaţiei, imposturii administrative în care ajung unii demnitari, gândirii lor rudimentare, cabotine (nu puţini dintre ei erau „abonaţi” la corigenţe în vremea şcolarizării). Eşichierul politic actual adună inşi mediocri în vremea instruirii şi educaţiei. De altfel, amintiţi-vă de afirmaţia nonşalantă a şefului statului la o festivitate de deschidere a anului şcoalar: Am fost un mediocru în vremea liceului şi, iată, acum sunt preşedintele României. A nu se uita că în şcoală sau la facultate nu există ore sau cursuri despre tupeu. Or, în demagogia politică tupeul este unul dintre modurile eficiente de a ameţi omul simplu, omul de mahala, omul ignorat şi ignorant. Iar când tupeul e însoţit de o găleată portocalie, o bere şi un pachet de făină, atunci rezultatele electorale sunt cele scontate.

Dar să revin la „ăă”-uri. Am avut (şi am), nu num ai eu (desigur) posibilitatea să urmăresc canale tv. străine. Nu cunosc engleza sau maghiara, dar nu am reţinut aceste şarje de „ăă”-uri în rostirea vreunui demnitar, când acceptă un interviu sau o întâlnire mass-media. Reacţia psiho-somatică a acestui „ăă” e planetară, se poate depista uşor, chiar dacă nu cunoşti limbi străine. Or, ce se întâmplă în ultima vreme în acest act al comunicării în spaţiul politic-cultural românesc ţine de un fel de spectacol avangardist.

După câteva recente ieşiri „la rampă” a preşedintelui de la Cotroceni – de un penibil al rostirii „inegalabile”, „ăă”-urile acestuia denotând o împotmolire în vid ideatic – am avut o convorbire (telefonică) protocolară cu un profesor universitar, care a susţinut un curs în timpul studenţiei mele şi în compania căruia mai comentăm „frumuseţi” ale lumii româneşti actuale. L-am întrebat ce părere are despre recenta prestaţie publică a şefului statului. Mi-a răspuns că se afla în automobil, dar i-a prins discursul la aparatul de radio de la bordul maşinii. Mi-a răspuns aşa: scremutul momentelor din discurs cred că se datora şederii sale pe WC.