Pe-al lor poet, pe cel mai drag al lor

Poet, pe Burns, cu plâns îl îngropară,

Dar dulcele lui vers trăia-n popor

Şi toţi doineau cântările-i prin ţară

Şi-acum – prinos al celor mari când mor –

Iubiţii săi statuia i-o-nălţară.

Poporul s-adunase-acum. De sus

Vorbi apoi un domn, de pe tribună

De Burns, de viaţa lui, ce foame-a dus,

Cum l-au lăsat ai săi scârbit s-apună,

Iar despre nemurirea lui au spus

Cuvinte lungi de-aici până la lună.

Cu ochii umezi şi smerită sta

Bătrâna mam-a bardului, deoparte,

Şi da din cap mereu şi asculta

La cel ce le vorbea ca scrise-n carte,

Iar uneori cu lacrimi mari ofta:

Îţi fac, Robert, şi ţie domnii parte!

Dar când în urmă pânzele-au căzut

Şi ea văzu că-n locul lor rămâne

Un chip cioplit, cu hohot a-nceput

Să geamă pieptul jalnicei bătrâne:

„Vai, dragul mamei drag, tu ce-ai cerut,

Şi ce ţi-au dat! O piatră-n loc de pâine.”

(traducere din germană de George Coşbuc)