Există în istorie personalități care te fascinează prin realizările lor, prin faptele lor, prin atitudini și comportament în diferite situații, etc. O asemenea personalitate istorică a cărui viață a fost marcată de bucurii și deznădejdi, de împliniri și eșecuri, de iubiri pasionale și izolări dureroase, a fost  NAPOLEON  BONAPARTE (1769-1821).

   Apropierea față de acest personaj istoric, care mai ascunde  încă secrete, deși s-au scris despre el studii, articole cărți, etc. care pot forma o bibliotecă, mi-a fost facilitată de profesorul meu de istorie modernă universală din anii studenției – Didi Rosenzweig – un evreu bine școlit, vorbitor perfect de limbă franceză și un foarte bun orator. La cursurile lui în care vorbea despre istoria Franței și mai ales despre Napoleon Bonaparte, eram foarte atenți, parcă doream ca ele să nu se mai termine. Și totuși, când a încheiat cursul  despre Napoleon Bonaparte, a început să plângă, se vedea cum îi curg lacrimile pe obraz și cât de afectat era. Noi, studenții, sfătuiți de colegii mai mari, ne-am ridicat în picioare, iar când profesorul și-a șters ultimele lacrimi, am aplaudat, ceea ce i-a făcut mare plăcere. La examen, am tras un bilet despre Polonia, am spus ce știam, dar am amintit despre idila dintre Napoleon și contesa Walewska. Profesorul m-a ascultat cu atenție, apoi mi-a cerut carnetul și mi-a spus   …   „tinere, ai de la mine nota 10, felicitări”   …

   În decursul activității ca profesor de istorie, am adunat multe informații despre Napoleon Bonaparte, pe care îmi face acum plăcere să le recitesc. Soția mă întreabă, poate neînțelegând unele aspecte, ce mă leagă așa de mult de Napoleon. Între argumente, pe lângă episodul amintit petrecut în anii studenției, i-am spus că armata franceză aflată sub conducerea lui Napoleon Bonaparte s-a confruntat cu cea habsburgică la Podul Arcole în zilele de 15-17 nov. 1796, confruntare în care s-au remarcat soldații Regimentului II de graniță de la Năsăud, fapt confirmat de Napoleon  în Raportul către Directorat în care menționa că „numai vitejia ieșită din comun a soldaților din acest regiment  și conducerea lor exemplară, l-au oprit să încercuiască armata austriacă și să o învingă total ”. Alt argument este faptul că în urma războiului ruso-turc (1806-1812), câștigat de ruși, aceștia cereau Imperiului Otoman, printre alte despăgubiri de război, și teritoriul dintre Siret și Nistru. Simțind pericolul atacului armatei lui Napoleon, rușii au încheiat pacea, mulțumindu-se cu teritoriul dintre Prut și Nistru, retrăgându-și armata. Ar mai fi „cugetările” lui Napoleon din care citez   …   „istoria – trebuie să o studiezi, dacă vrei vreodată să o continui !”, și „dragostea de patrie este prima virtute a omului civilizat”.