Castanii „în trepte”, „în piramide”, în frumoasele povestiri ale doamnei Elena M. Cîmpan, în cântece și povești. Castanii, în toată splendoarea lor.

Eu, i-am asemuit cu un imens candelabru. Arborii copilăriei și tinereții mele. Bistrița de odinioară, a excelat prin prezența lor. Pe Corso, locul unde oamenii își făceau plimbarea în serile senine, învăluiți în briza ușoară a vântului de primăvară, aceste imense candelabre, le-a dat o rază de speranță, de viață, de bucurie, în momentele grele care nu i-a ocolit. Bătrânii castani din preajma Bisericii Evanghelice, ne bucură și acum, prin frumusețea lor, prin puterea lor de a înfrunta timpul.

Îmi amintesc de acele seri frumoase, când, de undeva, de departe, se auzea o voce caldă, cântând:

„De ce nu vii, când castanii înfloresc,

De ce nu vii, ca să-ți spun cât te iubesc,

Zilele trec, florile cad pe trotuar,

Aș vrea să plâng, să umblu hoinar,

Dar nu pot, căci alene trec anii,

Așteptând, să înflorească iar castanii”