Moto: „Dumnezeu chiar şi din cioburi poate face o operă de artă. Totul e să nu ne pierdem speranţa”.

Biserica este gura de oxigen spiritual de care fiecare om are nevoie. Dar oare de ce oamenii cei care au cea mai mare nevoie de ajutor nu vor fi să fie ajutaţi?

Mergând la biserică, de bună seamă, nu pierdem timp ci, dimpotrivă, câştigăm timp.

Biblia ne învaţă: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”.

Îmi aduc aminte, cu profund regret, ce mult ne-am bătut joc de sufletul nostru în vremea comuniştilor, când noi, cei din învăţământ, ne făceam cruce cu piciorul atunci când treceam pe lângă o biserică. Ne era frică că ne pierdem locul de muncă.

Iar la Revoluţie, în 1 ianuarie 1990, când după foarte mulţi ani am păşit pragul bisericii de la Coroana, Biserica cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în biserică”, unde veneam în copilărie, acum, în timpul slujbei, îmi curgeau lacrimile şiroaie. Nu le puteam opri. A fost o descărcare interioară pe care nu mi-o pot alunga din minte. L-am rugat pe Dumnezeu să mă ierte.

Acum avem această libertate, şi dascălii, şi elevii, numai să vrem să mergem la biserică.

Hrana spirituală este pusă în biserică pentru a ne întâlni cu sfinţii apostoli ai neamului. Biserica, prin sfinţii săi care au mers pe drumul mântuirii, ne ajută să păstrăm credinţa. Măreţia faptelor lăsate pe pământ de către sfinţii apostoli sunt mai presus decât scăpările lor. Exemplu: Ştefan cel Mare şi Sfânt, care a ctitorit 26 de biserici şi mănăstiri, este un simbol prin faptele glorioase şi pilduitoare. De fapt, icoana este slava luminii cereşti. Prin icoană, lumina cerească pătrunde în sufletele noastre, iar prin cântarea bisericească aducem slavă lui Dumnezeu şi ne purificăm sufletul.

Vorbesc din proprie experienţă deoarece şi eu aduc slavă lui Dumnezeu prin cântec la Biserica „Sfântul Dumitru” din Bistriţa, în corul dirijat de priceputa învăţătoare Floarea Ceşa, care este originară din Salva, şi de diacul Ioan Cilean. Biserica „Sfântul Dumitru”, din cartierul „Petre Ispirescu”, construită între anii 1993-1995, prin eforturile substanţiale ale părintelui protopop Simion Creţa, om de cultură, vrednic şi responsabil, care şi-a îndrumat ambii fii spre misiunea de apostolat – preoţia. Aşa încât, la construirea bisericii şi-a adus aportul meritoriu şi fiul său, preot Dumitru Creţa, care o păstoreşte în prezent cu responsabilitate şi care a dat numele acestui lăcaş de cult.

Ridicând ochii spre cer mai des, vom putea suporta mai uşor orice problemă, făcând durerea acceptabilă. Pentru că viaţa e şi bucurie, şi durere, iar marile frământări personale, prin rugăciune, ne dau puterea să facem diferenţa între întuneric şi lumină, între minciună şi adevăr.

Părintele Ioan Chirilă de la Cluj ne vorbeşte foarte frumos despre puterea rugăciunii. Citez: „Veniţi să facem din lumea aceasta un câmp al păcii”.

„Nu cred că nu simţiţi, atunci când păşiţi peste pragul bisericii, că, prin rugăciune, în făptura voastră se întâmplă parcă un cutremur lăuntric care are menirea să mute, pentru o clipă, atenţia de pe ochii trupului pe ochii sufletului, pe vederea cea spirituală. Acel ceva pe care îl simţim înlăuntrul nostru lucrează să ne lumineze pentru ca să vedem, să pricepem, să înţelegem.

Nu pot decât să zic: Pace, lumină şi iubire. Întâi să facem pace cu noi înşine, să face pace cu cei din jurul nostru, să facem lumea aceasta un câmp al păcii.

Şi atunci, peste toate, va străluci şi se va săvârşi adevărul” (am încheiat citatul).

Am extras din cuvântul preotului Ioan Chirilă pentru că este un îndemn spre desăvârşire, deoarece de multe ori zbuciumul interior ne macină. Eu când mă prăbuşeam parcă în întuneric, m-am rugat la biserică şi m-am agăţat de muncă. Dumnezeu vindecă orice prin rugăciune statornică, numai să auzim îndemnurile duhovniceşti.

„De poţi crede, toate sunt cu putinţă”, spune Biblia.

Andrei Pleşu, profesor la Facultatea de Filozofie şi scriitor, în cartea „Minima moralia”, editată la Editura Humanitas, precizează convingător: „Singura autoritate pe care conştiinţa individuală nu şi-o pune niciodată sau aproape niciodată la îndoială e autoritatea morală. Capacitatea de a distinge între bine şi rău, între viciu şi virtute, dreptate şi nedreptate pare a fi la îndemâna tuturor”. În biserică ne vindecăm sufletul de ură, de invidie, de răutate şi de ipocrizie.

Închei cu următoarele gânduri ale lui Jean Cocteau:

„Îmi pare aşa ciudat

Că avem atâta vreme pentru ură,

Că viaţa nu-i decât o picătură.

Între acest moment şi celălalt.

Şi e neînţeles de trist

Că nu culegem flori,

Că nu privim la cer mai des,

Că nu iubim

Noi, care atât de repede murim”.

înv. Mariana Prigon Sbârciu