Trecând peste prezumţia de subiectivism absolut, pe care mi-o asum la modul cel mai onest, îmi permit azi să pun în câteva rânduri cele mai sincere credinţe referitoare la o temă care, vrând-nevrând, afectează fiinţa intimă şi, mai ales, evoluţia organică a unui popor: preşedintele unei ţări şi eventuala demitere a acestuia.

Înainte să încep însă, îmi aduc astăzi aminte cu plăcere despre onestitatea unui alt preşedinte, ce a ştiut să renunţe când a fost cazul, în dauna tendinţei uneori fireşti, alteori bolnave, de a întinde elasticul răbdării şi, mai ales, al istoriei mai mult decât e cazul. Numele lui este Emil Constantinescu, şi nu am cum să nu fiu nostalgic după sinceritatea unui om ce a preferat să nu ţină în loc o ţară întreagă, mărturisind că se vede învins de o anumită parte a cercurilor puterii care probabil mai dăinuie şi astăzi.

Revenind însă la motivaţiile ce ar trebui să facă un preşedinte să plece, am să enumăr câteva ce mie îmi stau pe suflet. Un preşedinte ar trebui să renunţe dacă în 8 ani de zile:

- nu a decontat nici măcar vreuna din temele mari ale naţiunii pe care a condus-o (de exemplu nici astăzi securiştii nu sunt excluşi din viaţa politică a românilor);

- nu a reuşit să impună vreun proiect naţional în care o ţară întreagă să-l urmeze şi pe care să-l poată prezenta după 8 ani de zile (România are astăzi vreo 100 km de autostradă în plus faţă de acum 8 ani);

- nu a reuşit să realizeze măcar o minimală ierarhizare socială, prin însăşi exemplul personal, astfel încât să ştim dacă profesorii sau medicii sau inginerii, sau intelectualii toţi la un loc, sau muncitorii, reprezintă principalul vector al acestei ţări;

- nu a realizat nic măcar cea mai mică prognoză naţională, sub care să aşeze proiecte palpabile de atingere a obiectivelor ei, astfel încât să ştim dacă vom deveni o ţară preponderent agricolă, dacă ne înscriem în rândul industriaşilor sau ne apucăm măcar să facem turism serios ca să avem şi noi un domeniu prioritar;

- nu a putut să scoată propria ţară în faţa celorlalte ţări cu vreun aspect pe care domnia sa să-l fi încurajat, astfel încât să fim recunoscuţi pentru folclorul nostru, sau pentru creaţia noastră artistică sau măcar pentru calităţile generale ale poporului pe care nu a ştiut să-l conducă şi nici nu i-a încurajat vreodată bunătatea, creativitatea, ospitalitatea sau mândria naţională;

- şi am păstrat pentru la urmă poate principala cauză pentru care un preşedinte trebuie să plece: pentru incapacitatea de a mai face propriul popor să mai aştepte ceva bun de la propriul preşedinte, popor prea obişnuit cu răutăţile sale, cu jignirile sale şi adeseori cu vulgarităţile sale.

Am vorbit astăzi doar de lipsurile preşedintelui nostru, pentru că prefer să vorbesc în numele acelor cetăţeni ce nici măcar nu vor să-şi amintească de toate relele pe care un preşedinte le-a putut face. Şi aceasta pentru că relele se pot ierta atunci când oferi speranţă, încredere şi proiecte credibile.

Dar nu e cazul....

Dorin Dobra