Capitolul final se deschide abrupt: „Ei au reușit să mă distrugă !” Sunt cuvintele pe patul de moarte ale lui Petru Dascăl. În 2007, la trecerea în neființă a acestui brav bărbat, Nicolae Dabija își intitula necrologul din „Literatura și Arta” astfel: „Petru Dascăl a plecat ambasador la Cel-De-Sus”.

A fost șef al secției de protocol al președintelui Republicii Moldova, consilier pentru politica externă a președintelui Republicii Moldova, Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar în SUA, Șef al delegației Permanente a Republicii Moldova pe lângă OSCE. Iar în 2005 este dat afară din diplomație. În aceeași revistă de la Chișinău, ziua aniversară a lui Petru Dascăl e semnalată sub titlul „Un diplomat șomer”.

În anul anterior, Nicolae Dabija, întâmpina nedreptatea săvârșită asupra acestuia astfel: „Este, practic, unicul diplomat de carieră, care s-a opus tăvălugului comunist și n-a colaborat cu regimul; care a participat la mitingurile de protest și acțiunile de ocrotire a limbii române și culturii naționale; care a susținut pe diferite căi presa democratică din țară.”

„A refuzat să intre în cârdășie cu neocomuniștii conduși de Vladimir Voronin” – apreciază scriitoarea Valeria Florea-Dascăl, inserând în continuare un gând al soțului său, din carnetul de notițe al acestuia: „Parteneriatul cu răul naște monștri.”

În 1999 i se dusese vestea, pe linie diplomatică, recunoscut fiind ca un om integru, intransigent, incomod, imposibil de dus cu preșul. La Summitul OSCE de la Istambul, unde s-au hotărât termenele de retragere a trupelor ruse din Transnistria, în delegația Federației Ruse (alcătuită din 60 de persoane), se șușotea: „Temeți-vă de Dascăl…” (Delegația celor de la Chișinău cuprindea… 5 ngociatori).

Dar, fără menajamente, se comportă și privitor la situația economică, politică din țară. Într-un interviu, în ziarul „Accente” (2002), face o remarcă teribil de actuală și în România anului… 2015: „Dacă statul ar vrea să aibă două-trei bugete suplimentare, ar trebui întrebați cei care au vile, din ce și-au făcut averi ? Nu-mi închipui cum dintr-un salariu de aici, al unui funcționar public, poți deveni bogat, uneori peste noapte.”

(I-am făcut o vizită la Chișinău. Familia avea un apartament obișnuit, la etajul IV – fără lift -, într-un cartier obișnuit.)

Păi, cum să înghită ticăloșii neocomuniști, astfel de afronturi ?! După ce este exclus din diplomație, nu i se răspunde la petiții, nu este primit în audiențe. Poate își va fi amintit de o secvență, când, lucrând la Președinție, avea ore de audiență. Într-o zi, trecând pe acolo, soția remarcă o mulțime de săteni așteptând la rând (ceea ce nu observase la alte cabinete). Răspunsul lui Petru Dascăl: „Sunt fiu de țăran, de aceea mă simt obligat să-i ajut și să-i apăr pe cei de la sapă.”

Acum, el odihnește „sub o cruce de fier, ca ostașul”.

Acest capitol, cum de altfel cartea în întregime, relevă, cel puțin celor care cunosc bibliografia autoarei, încă o calitate: Este o scriitoare de un curaj exemplar.