Firește, la Mihai Eminescu mă refeream. E o zi distinctă de calendar al oricărui român. Luceafărul culturii românești e unul dintre spiritele care țin vie calea de la pământ la ceruri.

     În acest context astral, vreau să dau contur unei stări lăuntrice iscate în aceste zile. Și stârnite de un dialog întâmplător cu un agreabil fost elev la cursurile serale de liceu. Ne zâmbim de câte ori ne întâlnim, e un caz nu tocmai des de semen cu bun simț, cu simțul măsurii, receptiv la subînțelesuri în comuncare.

     Când îl zăresc, oprindu-se în marginea trotuarului, pentru mine e semn că va urma un moment de lejer dialog.

     - Dom profesor, am văzut un amic, în parc, cu o revistă deschisă și, trecând pe lângă el, am zărit un titlu de mirare, l-am reținut în întregime, îi tipărit cu litere mari: „Documente care dovedesc că Titu Maiorescu nu avea sudii universitare.”

     - Da, bărbate, răsfoiesc și eu publicația aceasta și, recunosc, abia acum am aflat de așa ceva. Dar am impresia că nu de dragul literaturii, al lui Eminescu, m-ai agățat acuma... Ia zii, te-am ghicit?

     - Parcă nu-mi știți năravurile?...Da, așa e. Căci mi-am amintit de un individ din Guvernul de azi, care a fost demascat că nu are diplomă universitară, adică actul pe baza căruia ocupă acuma un post de ministru. Nici nu-i rostesc numele, regret doar că se pretinde absolvent al Universității de la Cluj.

     - Da, știu la cine te referi, numai că, în ciuda unor reproșuri, dezvăluiri misterioase pe seana lui Titu Maiorescu, marele cărturar rămâne un nume de referință pentru literatura română, chiar dacă au fost momente când l-a șicanat pe Eminescu.

     Convivul, ușor stânjenit de faptul că, poate, a abuzat de timpul meu, dă o zâmbire spre mine, cumva complice:

     - Asta se leagă cu o întâlnire de ieri cu un domn profesor de română, care îmi arată o carte despre care îmi spune că abia a apărut și-mi arată titlul primului text: „Fomfii și flecarii”.

     - Aha! Iar tu, care ai făcut liceul cu mine, ai recunoscut că...

     - Desigur! Eminescu ! - a exclamat. Și să vedeți, mă pune la încercare: „Te pomenești că știi și cele două versuri de pomină”.

     - Cu siguranță că i le-ai spus.

     - „Încât fomfii și flecarii, găgăuții și gușații/  Găgăuzi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații”.

     - Sunt încântat de ce-mi spui.

     Iar el, cu o mimică tainică:

     - Și când te gândești că aceste versuri le-a compus acum 140 de ani...

     Am clătinat amândoi frunțile și ne-am despărțit. Numai că după câțiva pași am strigat după el. S-a apropiat și i-am spus simulând un ton de șoaptă șugubeață:

     - Numai că aceste versuri Eminescu le-a creat... aseară. Guvernanții încă nu știu de ele.

                                                                                               Cornel Cotuțiu