În urmă cu peste un deceniu, în vremea Postului Mare, când toți creștinii mergeau la biserică să se mărturisească pentru a se putea împărtăși cu trupul și sângele Domnului, și noi, adulții din familia mea, am urmat acest ritual.

            Era o dimineață de sâmbătă destul de răcoroasă, dar senină, care promitea, parcă, un nou început. Împreună cu-ai mei, pregătiți spiritual și nu numai, pătrundeam plini de evlavie în sfânta biserică. Mai întâi s-au mărturisit bărbații, după obicei, apoi copiii, și, în cele din urmă, femeile. În jur era o liniște deplină, chiar apăsătoare, cum e și firesc, și, în răstimpuri străbătea din chilia preotului glasul acestuia, întrebător, calm și blând, pregătit spre a mijloci către Tatăl iertarea păcatelor mărturisite cu adâncă smerenie. Singurul zgomot ce amintea că suntem încă pe pământ și nu ne-am înalțat decât spiritual era cel al ușii de la chilie care scârțâia scurt, dar supărător.

            În cele din urmă, dovedindu-mi îndelunga răbdare și bunul simț, după ce am așteptat ca toată lumea să se mărturisească, mi-a venit și mie rândul. Am pătruns cu emoție și cu toate cele știute și neștiute greșeli de care mă simțeam vinovată, spre a cere iertare. Am îngenuncheat supusă și smerită voind să-mi deschid sufletul…În clipa aceea, însă, prin ferestruica întredeschisă a chiliei pătrundeau neîndurător de rușinos înjurăturile unui bețiv ce trecea cu caii prin spatele bisericii. Nu-mi amintesc exact ce sau pe cine înjura cu-atâta râvnă, dar îmi aduc clar, limpede aminte cum preotul s-a ridicat de pe scaun, uitând că eu eram sub poala veșmântului său, și-a scos capul pe geam și a început să-l apostrofeze astfel:,, Nu ți-e rușine să faci așa ceva? Cum îndrăznești?! Ți se pare normal felul în care te comporți?!”

            Nu știu dacă bețivul a răspuns ceva la aceste observații binemeritate, știu însă că oamenii din biserică au auzit toate vorbele preotului, toate ocările acestuia, și-au crezut, pe bună dreptate, că-mi sunt adresate mie. Cum altfel? Doar eu intrasem la mărturisit, iar pe Dumitru (bețivul) ei n-aveau cum să-l audă…

            Conștientă de ridicolul situației, mai mult nespovedită decât spovedită, am revenit în biserică unde toate privirile îngrozite erau îndreptate spre mine și voiau parcă să mă-ntrebe ce păcate mari săvârșisem. N-am scăpat de rușine! Tatăl meu, revoltat, m-a întrebat:,, Oare ce-ai făcut, măi Tonică?!” Dar nu era nici locul, nici timpul să le explic, așa că n-am putut decât să-mi plec capul în pământ și să-mi doresc ca acesta să mă-nghită, cumva. Niciodată n-aș fi crezut că poate să-ți fie atât de rușine pentru ceva ce n-ai făcut. Vina mea era că mă aflam în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit.

            Cert este că nimeni niciodată nu le-a explicat celor de față că nu fusesem chiar atât de păcătoasă încât să țipe preotul la mine în felul acela, așa că am rămas cu pata de rușine pe obraz și cu dorința de a mă răzbuna pe Dumitru pentru ridicolul acelei situații. E adevărat că au apărut multe ocazii și că n-am ratat niciuna, dar încă nu mă simt pe deplin răzbunată.