Citesc în ziarul „Răsunetul” din Bistriţa, 28-29.05.2011, articolul d-lui Ioan Măgeruşan, intitulat: „Dezbină şi stăpâneşte”.

Îndrăznesc să mă refer puţin la articol, ca apoi să relatez date obiective trăite de mine (am 83 de ani).

Articolul citat vrea să pară o combatere a dezbinării confesionale, dar textul lui dovedeşte contrariul: ura contra Bisericii ruse, ura contra Bisericii Ortodoxe Române şi acuza nedreaptă că Biserica Ortodoxă Română a stat şi stă sub dominaţie rusească! În plus, autorul se plânge că nu au fost restituite toate bisericile foste greco-catolice! Uită însă că de 60 de ani, foştii greco-catolici sunt ortodocşi, trecuţi de bună voie şi NU revin la greco-catolici. În comunism au rămas foarte puţini greco-catolici, care preferau să meargă la liturghia romano-catolică ungurească! Restul au devenit ateişti, buni funcţionari ai comunismului! Pentru că Biserica Greco-Catolică fusese desfiinţată în România după 1948, din aşa-zis patriotism se mai oficia în unele case uneori slujba greco-catolică, pomenindu-l pe Papa! Dar în închisori au suferit atât preoţi ortodocşi, cât şi greco-catolici, din cauza luptei împotriva credinţei creştine române.

Câteva cuvinte despre Tata, preotul Vasile Tătar, preot în Bistriţa timp de 30 de ani şi despre mine: m-am născut în Bistriţa ca fiica preotului greco-catolic Vasile Tătar, trecut la ortodoxie în 1948, convins că aceasta este religia noastră strămoşească (a fost şi cea a părinţilor lui, din Cetatea de Baltă). Devenise greco-catolic la Blaj, unde era un centru naţionalist român, în Austro-Ungaria. Ca teolog a fost deportat în lagărul de exterminare a românilor naţionalişti în Ungaria, la Sopron, iar în anii comunismului, în România, a fost de 3 ori în închisoare şi la muncă silnică la Canal, fără proces de condamnare, de unde s-a întors bolnav, slujind la Biserică doar încă 2 ani, fără salar (în absenţă, locul lui fusese ocupat de un alt preot). A murit la 62 de ani, datorită gravelor urmări de suferinţă de la Canal.

După Revoluţie au apărut brusc puţini greco-catolici, atraşi de acţiunile străine, de dezbinare a Bisericii Ortodoxe Române. Cauza a ieşit la iveală: Nu diferenţa faţă de ortodocşi a greco-catolicilor, care DE FAPT NU EXISTĂ LA BAZĂ, ci dorinţa de averi pentru ROMA! Citez cuvintele vicarului greco-catolic Langa de la Cluj, în filmul despre România al unui regizor străin duşmănos, la TV germană, cum că bisericile din România NU SUNT ALE ENORIAŞILOR, ci ale ROMEI!” În plus, Langa a debitat atâtea ofense la adresa Bisericii Ortodoxe, încât a şocat pe mulţi germani că un slujitor al bisericii e în stare de atâta ură, tocmai ca preot! Şi Langa, ca şi dl. Măgeruşan vorbeau despre religia greco-catolică numind-o „adevărata biserică”… dar înţelegeau prin asta biserica romano-catolică!, cea care se pretinde aşa…

Deoarece greco-catolicii nu sunt de fapt catolici, ci ortodocşi care se roagă pentru Papa şi depind de Roma, nu de România! Spun asta ca să amintesc celor care uită istoria că: trecerea la greco-catolici a unei părţi a românilor ardeleni, în timpul Austro-Ungariei, la 1700, s-a făcut la Blaj, din dorinţa de a susţine identitatea naţională română, atacată în Austro-Ungaria; din dorinţa de a sublinia originea noastră traco-latină, prin posibilitatea de a studia la Roma şi în ţări catolice şi posibilitatea de a înfiinţa şcoli româneşti. Reprezentanţii „Şcolii Ardelene”, ca Maior, Şincai, Micu etc., nu rupseseră legăturile cu ortodocşii români, iar condiţia trecerii la Roma era să-şi păstreze toate sărbătorile, slujbele de ritul ortodox!!! Ca şi obligativitatea preoţilor greco-catolici, ca la ortodocşi, de a se căsători! Iar liturghia cu pâine (prescură) cu vin, nu cu hostie!! Relaţiile românilor ardeleni până la Unirea cu România şi după aceea, între ortodocşi şi greco-catolici au fost constante. La Unirea Transilvaniei cu România 2 mari prelaţi, unul ortodox, altul greco-catolic, au fost susţinătorii unirii (Bălan şi Hossu). După aceea, ştiu din viaţa mea, că şi în Bistriţa, colaborau cele două surori, la Bobotează, la slujbele pentru eroi etc. Dezbinarea a venit după Revoluţie, când a început acţiunea de atragere spre greco-catolici a ortodocşilor, doar pentru a acapara averi pentru Roma. Uneori teologi ortodocşi au devenit greco-catolici ca să le fie asigurată o parohie. Însă majoritatea credincioşilor români a rămas ortodoxă. Restituirea bisericilor care acum sunt pline de ortodocşi se cere nu pentru un număr crescând de greco-catolici, ci pentru a deveni proprietari pentru ROMA! Nenumăratele mănăstiri de pe teritoriul României, vorbesc de la sine, despre credinţa noastră română strămoşească ortodoxă. Iar dezbinarea de după 1989 între credincioşii români se face de către străini, motivând drepturile greco-catolice. Dar nu se spune că se intenţionează transformarea greco-catolicilor în romano-catolici cu preoţi necăsătoriţi, dar cu „bucătărese” proprii, cu cuminecare cu hostie, nu cu prescură cu vin etc. Să dau un exemplu: în anii 70, fiind refugiată în Germania, în capitalism, doream o îndrumare preoţească cinstită cum să mă orientez în noua viaţă. La Heidelberg nu exista o biserică ortodoxă şi eu, vizitând Roma, am căutat îndrumare la biserica română greco-catolică (deoarece educaţia mea fusese de apreciere egală a ortodocşilor şi greco-catolicilor). La Vatican am cerut informaţia despre biserica greco-catolică, mereu pomenită în emisiunile la „Europa liberă”, emisiuni care s-au dovedit foarte inexacte, tocmai pentru că le ascultam zilnic şi constatam adevărul în realitate. La întrebarea mea: „unde este biserica greco-catolică” mi s-a răspuns la Vatican: NU EXISTĂ AŞA CEVA! Există doar biserici romano-catolice! Şocată, am invocat ştirea de la EL şi atunci o măicuţă a zis: la biserica X se ţine o slujbă răsăriteană! Am mers acolo şi era tocmai Sf. Liturghie greco-catolică, cu un preot român. Invitată la dânsul acasă să stăm de vorbă am suferit noi şocuri: în timp ce vorbeam, s-a apropiat o femeie tânără de preotul şezând pe scaun, l-a mângâiat pe la gât şi spate şi a început să-l maseze. „E soţia dv.?” am întrebat. Nu, eu sunt celibatar, e doamna care mă ajută şi ea cântă şi „Tatăl Nostru” în biserică! Numai că gesturile ei intime de masaj şi satisfacţia înscrisă pe faţa lui, dovedeau altceva decât pioşenia rugăciunii! Deci, greco-catolicii de la Roma erau romano-catolici sub tăcere, de aceea la Vatican s-a spus că greco-catolici în Roma nu există! După acest trist eveniment din viaţa mea, am mai trăit unul la Munchen, unde întâlnind pe preotul greco-catolic de acolo am constatat că avea frigidere până la tavan, pline cu un vin special pentru „episcopul român din Roma”! La Heidelberg nu exista atunci biserică ortodoxă şi vizita în cele două oraşe, numite mai sus, unde căutam îndrumare preoţească în capitalism, s-a dovedit nu numai inutilă, ci şi decepţionantă.

În încheiere ţin să subliniez că întâmplările din aceste două oraşe cu preoţi greco-catolici le-am relatat Episcopului Guţiu, de la Cluj, revoltată de situaţia constatată. Sf. Sa, un om de pace, nu poate dovedi adevărul celor spuse de mine, pentru că a murit de curând.

Vă asigur însă, dragi cititori, că nu am mărit sau înflorit cu nimic relatarea faptelor. Ar fi cazul deci, ca românii să înţeleagă că greco-catolicii cum au fost până în 1945 au fost adevăraţi ortodocşi uniţi cu Roma, dar după Revoluţie au devenit romano-catolici acoperiţi, folosiţi pentru acapararea averilor pentru romano-catolici! Nicidecum pentru apărarea unei aşa-zise religii diferite de cea ortodoxă!