Denumirea de Paşti o avem de la cuvântul evreiesc „pascha”, care înseamnă trecere. Evreii sărbătoreau Paştile în amintirea scăpării lor din robia Egiptului şi trecerii lor în ţara Canoon, locul fericirii.

Paştile creştinilor înseamnă trecerea de la robia morţii la împărăţia vieţii veşnice. Între mielul pascal al evreilor şi Iisus Hristos, care e adevăratul Miel, ce ridică păcatele lumii, este o strânsă legătură. Iar întâmplarea proorocului Iona, care a fost înghiţit de chit, stând înlăuntrul lui trei zile şi apoi dat afară nevătămat, preînchipuie moartea şi Învierea Domnului.

Răsfoind paginile Sf. Scripturi putem să observăm că, în decursul veacurilor, omenirea a avut parte de zile frumoase sau de bucurie – dar şi de zile triste sau de durere.

Frumoasă a fost ziua când Dumnezeu a creat lumea, dar tristă a fost ziua în care omul a căzut în păcat. Luminoasă a fost ziua când Moise a primit cele 10 porunci, dar grele au fost zilele potopului. Plină de lumină a fost noaptea în care Pruncul Iisus s-a născut în ieslea din Betleem, atunci când îngerii cântau – „mărite întru cei de sus lui Dumnezeu pe pământ pace şi între oameni bună-nvoire”, dar însângerate au fost zilele când Irod a dat poruncă ca pruncii să fie ucişi. Pline de bucurie au fost zilele în care Iisus s-a botezat în Iordan şi s-a schimbat la Faţă pe Tabor atunci când glas din ceruri s-a auzit – „Acesta este Fiule Meu cel preaiubit pe Acesta să-L ascultaţi”, dar plină de durere a fost ziua în care Mântuitorul a fost vândut de unul dintre ucenici şi apoi răstignit pe cruce – atunci când întuneric mare s-a făcut peste tot pământul.

Dar mai presus de toate zilele frumoase şi de bucurie amintite este aceasta în care Hristos a Înviat!, aşa cum priceasna spune: „Din mormântu-ntunecat, azi Hristos a Înviat!”

Învierea Domnului este evenimentul bucuriei, al luminii, al binecuvântării, al istoriei, iar învierea nu este de domeniul trecutului sau al viitorului, ci al unui prezent continuu.

Viaţa omului se mişcă permanent între o golgotă şi o înviere, între o cruce şi o înviere.

Astăzi omul a căzut în păcat şi se duce în iad şi nu-l mai recunoşti, iar mâine este capabil de înviere şi de a fi un înger şi un membru al împărăţiei lui Dumnezeu – iarăşi nu-l mai recunoşti dacă pe omul de azi îl judeci prin prisma celui de ieri.

Într-una din cântările ce se cântă la strană se spune: „Ziua învierii! – şi se pune semnul exclamării care ne arată o atenţionare şi vrea să ne spună: lume, creştinilor, fiţi atenţi – şi continuă cântarea – „să ne luminăm”, adică să înţelegem evenimentul şi urmează apoi câteva condiţii: unul pe altul să ne îmbrăţişăm; să zicem fraţilor celor ce ne urăsc; să iertăm toate pentru înviere; şi numai aşa să strigăm: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Să căutăm ca fiecare dintre noi, ca şi creştini, să nu trecem pasivi pe lângă înviere şi să ne răspundem fiecare în parte la câteva întrebări:

1. Cât de mult te simţi tu ca om înnoit în noul univers reînnoit. Cât de mult?

2. Cât de mult sau cât de responsabil te simţi tu de salutul „Hristos a înviat” în lumina acelor condiţii pe care le spune cântarea: unul pe altul să ne îmbrăţişăm, să iertăm toate pentru înviere şi să zicem fraţilor celor ce ne urăsc;

3. Cât de mult te ruşinezi sau nu să-ţi mărturiseşti acest salut, pentru că dacă ne pierdem identitatea pierd şi copiii noştri.

4. Ce putere are pentru tine un adevăr, o realitate pe care trebuie să o accepţi pe baza credinţei? Ce putere are?

Iar în încheiere să medităm la frumoasa priceasnă:

Primăvară dulce, paradis frumos

Să cântăm cu toţii a-nviat Hristos

Îngerii din ceruri cântă azi cu noi

Şi pe toţi ne-ndeamnă înviaţi şi voi!

Sărbători binecuvântate!