Îi spuneam unui tânăr prieten, coleg de condei, că la vârsta mea nu mai am timp să citesc. Văzându-i nedumerirea, m-am explicat: Am intrat în vremea recititului, prin selecţie, a capodoperelor literare ale lumii.

Bine, dar ce e cu I.L.Caragiale ? Ei bine, am poftă să-l recitesc şi să-l revăd.

De-a lungul anilor am vizionat la televizor sau pe marele ecran, nenumărate scenete, piese şi filme, făcute după opera lui, în diferite viziuni regizorale, dar în interpretarea unor formidabili actori români din ultima jumătate de secol.

Am revăzut de curând „O scrisoare pierdută”, în regia lui Liviu Ciulei. Şi am trăit intense stări de satisfacţie şi de dor. Dor după actorii de atunci – unul mai genial decât altul. Dar şi un dor trist, provocat de Caragiale. Dumnezeule, cât de adevărat şi viu este acesta după 150 de ani ! Coane Iancule, nimic nu s-a schimbat în esenţa, în osatura politico-administrativă a societăţii româneşti !

Ce trist ! Ce jenant !

Cumva compensativ, începusem, pe parcursul spectacolului ce se transmitea la televizor – „O scrisoare pierdută” - să schimb „interpreţii” cu actuali sforari. Şi a ieşit aşa: pentru Coana Joiţica – Elena Udrea, pentru Ştefan Tipătescu – Traian Băsescu, Zaharia Trahanache – Vasile Blaga, Dandanache – Emil Bob, Pristanda – Daniel Morar, Caţavencu – Monica Macovei (eventual H.M.Barroso – ca interpret împrumutat din trupa UE), Farfuridi – Dan Diaconescu sau M.R.Ungureanu, Brânzovenescu – Teodor Baconschi, pentru Cetăţeanul turmentat ( turmentat nu cu băutură ci cu neruşinarea ticăloşilor mafioţi) – milioane de interpreţi buimaci din România.

Aveţi şi alte propuneri, alte variante de „interpreţi” actuali ?

Oho! Bineînţeles că da. România este o ţară în care se stă la coadă pentru un rol din piesele lui Caragiale.