Eminescu a fost un tip căruia i-a plăcut să meargă împotriva curentului. Nonconformist, agresiv şi justiţiar în gazetărie, poet magistral, prozator aşa şi aşa, amant cam penibil, un om. Murind tânăr, i-a crescut fulminant cota receptării. Circumstanţele decesului, lovind trambulina talentului său, au propagat numele Eminescu acolo unde este acum. Ghinion pentru om, cinic spus- profitabil pentru scriitor. Ca percepţie în rândurile maselor, a apucat să fie “un mort frumos”. În ceea ce a făcut, Eminescu n-a trişat, a fost el însuşi, cu urcuşuri şi coborâşuri. Un scriitor împovărat cu talent de la Dumnezeu. Dar, cum scria Truman Capote, “când Dumnezeu îţi face un dar, îţi pune în mână şi un bici, şi biciul e destinat exclusiv autoflagelării.” A trăit şi a murit chinuit din cauza talentului. Dacă îşi dădea suflarea chel, cu burtă, la 80- 90 de ani, tot aşa ar fi fost receptat? Este o discuţie posibilă.

Ideea canonizării lui Eminescu, avansată de unii nu demult, m-a făcut să zâmbesc. Iniţial. Apoi să trag o înjurătură. Apoi să mă gândesc la ce poate ajunge imaginea unei personalităţi, şi în mâinile cui. Şi cum poate fi manipulată. Oricum, este o aberaţie. E ca şi cum l-ai lăsa pe Eminescu pe mâna celebrului doctor Ciomu. Ca să-l amputeze de ce a avut uman, pătimaş, suculent. De ce-a ce ne apropie de el, de fapt, ca scriitor cu întregul său, cu plusuri şi minusuri. Dar mi-a scos la suprafaţă şi alt gând- dacă sfinţirea e propusă cu gânduri bune, nu ca să beneficieze de reclamă nişte veleitari, e ca la oamenii nevoiaşi, care-şi preţuiesc excesiv lucrurile din casă, ceea ce este rizibil în ochii altora. Apoi m-am îngreţoşat. După cât rău i-au făcut de-a lungul anilor aplaudacii nerezonabili şi cohortele de profesori de română incompetenţi, asta lipsea.

Mai bine să-l citim sau recitim pe Eminescu. Şi să-l reevaluăm. Să vedem realist cât şi cum rezistă. Fără bolboroseli ca “Luceafărul poeziei” , “poetul nepereche” şi altele la fel, râncede de expirare. Desigur, dacă-l iubim cu adevărat, nu declarativ, cu pumni loviţi făţarnic în piept, cu ochii bulbucaţi de fanatism. N-a ajuns penibilitatea cu Ştefan cel Mare? În acest caz, cădelniţatul este şi mai toxic, o a doua moarte a poetului.