Voi lași dătători de porunci,

Mai râdeți! Nevolnică turmă,

Mai râdeți, că-i râsul din urmă!

S-apropie ziua! Și-atunci

Vedea-veți, sălbateci barbari,

Câmpiile voastre-necate

De vuietul multor armate,

Ca vuietul apelor mari -

Veni-vom ca-n ziua de-apoi;

Va plânge cu hohote zarea

De cară, de cai, de strigarea

Mulțimii pornite spre voi! (…)

Ce-i viu sfâșia-vom în dinți;

Aprinde-vom templele tale;

Vom naște pustiul în cale;

Vom face pe-ai voștri părinți

S-ascundă trufașul lor chip

În togă, plângând de rușine,

I-om trece sub furci caudine,

I-om pune cu fruntea-n nisip.

Si fără de milă, călăi,

În fașe strivi-vom poporul,

Și mândri vom pune piciorul

Pe gâtu-mpăraților tăi!

Vom face cât cerul de nalt

Mormanul cadavrelor crunte

Și munte vom pune pe munte

Și cerului da-vom asalt.

Pe-al vostru Zalmoxe-pigmeu

L-om prinde de barbă-nhățându-l,

Cu tronu-i cu tot răsturnându-l

Din cer, căci acel Dumnezeu

Ce lasă pe-al vostru pământ

Să crească atâta urgie,

Acela nu poate să fie

Nici mare, nici tare, nici sfânt.

Ah, dac-am putea măsura

Pe cât ni-e de plină măsura,

Vedea-vei ce multă ni-e ura,

În ziua din urmă a ta!

Că dacă voi toti ati muri

De spaimele morții nainte

De-al nostru sosit, din morminte

V-am scoate de-oriunde veți fi!

Și răzbunătoarelor sorți

Le-am face cu palma dreptate,

Căci fețele voastre le-am bate,

Scuipându-ți pe fiii tăi morți!

George Coșbuc

(„Un cântec barbar” – fragment)