A scrie despre demnitatea sau verticalitatea presei în vremea noastră e un lucru dificil. Dacă ne întoarcem în timp, în anii ‘90, post revoluționari, nu putem trece cu vederea obediența televiziunii publice față de regimul neocomunist instaurat în România la acea vreme.  Victor Popescu, într-un articol publicat în „Observator Cultural”, (nr. 1052), din 4.03. 2021, scria că avem la ora actuală o presă debusolată, gata oricând să pactizeze cu elitele politice sau economice. Motivele sunt, evident, lesne de înțeles. Spre exemplu, în vremea Pandemiei, clasa politică a considerat că e foarte util ca zeci de milioane de euro să fie oferite pe tavă unor trusturi de presă de casă pentru a ne spune: „ Spălați-vă pe mâini! Purtați masca! Fi-ți responsabili!”. Evident că ziarele locale, care sunt cele mai apropiate de nevoile oamenilor dintr-o comunitate, au fost sărite la rând. Același autor remarca faptul că „după 30 de ani de presă liberă, sunt puține lucruri pozitive de notat”. Totuși, trebuie să remarcăm faptul că există libertate de exprimare, chiar dacă televiziunile în principal, se luptă cu șicanele și cenzura membrilor C.N.A., puși în funcții pe criterii politice, și care „Servesc Patria!” prin decizii aberante la adresa televiziunilor de pe cealaltă parte a baricadei. Legat de Presă nu putem să nu remarcăm, din păcate, campaniile de manipulare a opiniei publice. Omul de rând, e dispus de cele mai multe ori, să primească de-a gata, opinii și „adevăruri irefutabile”, din partea unor „deontologi”, care în realitate nu sunt decât niște biete marionete mercenare de joasă speță.

Perioada acestei pandemii evidențiază și mai bine aceste realități dureroase, în care manipulările sunt de-a dreptul demne de scheciurile lui Rowan Sebastian Atkinson (Mr. Been), fie că vorbim de vacciniști sau anti-vacciniști. Din păcate putem vorbi la ora actuală și de acțiuni de intimidare a presei, dacă ținem cont de anumite acțiuni cu iz politic față de anumite televiziuni, ziare sau radiouri, care livrează opiniei publice alte opinii decât cele pe care le împărtășește Guvernul sau Președinția României. Avem aici în vedere opiniile legate de problematica generată de atitudinile antivacciniste, care tind să fie puse la index, de către anumite autorități ale Statului, printr-o serie de acțiuni care ne aduc aminte de cenzura din vremea totaliralismului de sorginte stalinistă. Avem în vedere anumite amenzi drastice la adresa unor televiziuni, care au găzduit opiniile unor invitați, care exprimau alte vederi decât cele guvernamentale. Din păcate Uniunea Europeană, la nivelul nerespectării libertății de exprimare și al cenzurii, seamănă tot mai mult cu Uniunea Sovietică de altădată! E suficient să amintim recentul caz al tovarășei Ursula von der Leyen & compania, de a interzice cuvântul „Crăciun” cu prilejul marilor Sărbători sau Praznice legate de Naștera Domnului Iisus Hristos sau Praznicul Bobotezei.  Trăim într-o Europă care seamănă tot mai mult cu regimul nazist a lui Adolf Hitler și cu gulagul sovietic. Trăim într-o țară în care neghiobia unui regim calcă în picioare drepturi și libertăți care ucid încet, metodic, „pas cu pas…”. Prezentatorul de televiziune Virgil Ianțu afirma recent că: „suntem călcați în picioare prin decizii politice”. Cunoscutul om de televiziune se întreabă: „E normal să evit să urmăresc știrile pentru că îmi fac rău fizic? E normal să am zilnic sentimentul de frustrare? E normal ca zilnic să fim călcați în picioare prin decizii politice? E normal să privim cum țara, aflată pe mâini ce-ar trebui încătușate demult, este distrusă zi de zi? E normal ca legile să fie scrise de cei pentru care legea nu există? E normal să dăm, prin lipsă de atitudine, liber la furt? E normal ca un ministru al Justiției să fie călăul justiției? Ce se întâmplă cu România, ce se întâmplă cu noi?”.  Așadar Presei îi revine în primul rând datoria de a fi păzitorul democrației, Presei îi revine menirea de a semnala derapajele de la mersul firesc al lucrurilor în societate.

Pentru o analiză succintă a istoriei presei românești din ultimii 30 de ani redăm cuvintele lui Victor Popescu din articolul mai sus menționat: „Istoria ultimilor 30 și ceva de ani de presă românească nu e tocmai liniară. A început cu un entuziasm abulic și lipsit de reglementări, cu peste 5000 de titluri de periodice înregistrate la începutul anilor ‘90. A urmat apoi o oarecare profesionalizare, grație facultăților de profil, dar și intrării pe piața media a unor concerne occidentale cu standarde mai riguroase. Spre finele anilor 2000, retragerea acestor trusturi internaționale, activarea mogulilor autohtoni, dar și criza financiară mondială din 2008 au adus presa într-o stare pauperă, precară, dependentă de finanțări dubioase și netransparente. Invazia online-ului și a rețelelor sociale a dat încă o lovitură presei subțiate și fragilizate…”. Aceasta este o privire concisă asupra presei românești din ultimile trei decenii… Din păcate mercenariatul și manipularea în presa românească a devenit o boală cronică. Astazi vremea pandemiei Covid 19 ne-a dovedit, încă o dată, că avem de-a face mai mult cu propagandiști decât cu jurnaliști. Menirea presei este de a oferi știri și informații opiniei publice și evident analize pertinente în problematicile abordate.

În aceste zile de la mijloc de ianuarie, când îl cinstim pe marele nostru poet național, Mihai Eminescu, gândul ne duce la o altă latură foarte importantă a activității acestuia, cea de truditor la ziarul „Timpul”. Știm că în slujirea condeiului, în calitate de gazetar, Eminescu a fost de o verticalitate și demnitate fără egal. Pentru el, slujirea Adevărului și a Țării, erau mai presus de interesele politicianiste meschine ale liderilor politici ai vremii. Pentru Eminescu, gazetarul trebuie să fie un Apostol al Neamului său, omul liber care să exprime cuvântul nației, nu al lui, să aibă în vedere mereu interesele neamului și ale Țării sale. Am considerat ca la acest popas aniversar al marelui nostru poet și gazetar, să oferim admiratorilor lui o întâlnire cu viziunea acestuia cu privire la demnitatea și verticalitatea presei românești din acea perioadă. Iată ce scria marele poet și gazetar într-un text publicat la 23 decembrie 1881: „Presa este pe deplin liberă în țară la noi și nici nu credem că o mărginire a acestei libertăți ar fi vreun folos. E adevărat că în nici o parte a lumii presa nu este întemeiată spre a spune adevărul. După experiențele făcute de zeci de ani încoace s-a putut vedea că presa politică din toată lumea e mai mult un organ al patimilor politice decât al adevărului. Despre relele economice produse prin acest soi de întreprinderi nu mai vorbim. Nu există întreprindere cât de hazardată, cât de calculată pe ușurința publicului și pe voința de a-i expolata nerozia care să nu fi fost susținută  adesea de presa de toate culorile (...).  Nu vorbim aci de personalități. Desigur există personalități oneste în această breaslă, dar ele sunt așa pentru că așa le-a făcut Dumnezeu. Industria găzetăriei în sine e expusă unor primejdii morale de care publicistul cutare sau cutare scapă, de care publicistica nu poate scăpa. Cu toate acestea există o garanție în contra acestor neajunsuri și o garanție puternică. Aceasta consistă în faptul că îndărătul unei întreprinderi ziaristice stă un grup de personalități politice care au până la un grad oarecare responsabilitatea întreprinderii. În acest grup se vor afla totdeauna oameni de un caracter cu desăvârșire corect, care vor ști să împiedice ca în numele lor să se debiteze cutare reclamă ori cutare insinuațiune. De aceea e și practic de-a nu ține seama decât de opiniile acele ale publisticii care sunt acoperite de o responsabilitate certă ...(...) Cu toate acestea în București apar o sumă de foi, fie în limba română, fie mai cu seamă în limbi străine, care discută cu toată vehemența limbajului opinii a căror responsabilitate nu e reprezentată prin nimeni sau prin nume atât de obscure încât sunt echivalente cu anonimul și cu nimenea. Prezinte un om politic ideile sale în mod cât de clar și de sincer, X sau Y, oameni ce nu reprezintă pe nimenea și nimic, uzează de libertatea presei pentru a întortochea și falsifica ideile omului public, îi substituie intenții pe care nu le-a avut niciodată, îl iau în răspăr, și iată omul devine, în mâna speciei animal scribax, ba vândut străinilor, ba spion al cutărei puteri, ba una, ba alta. Acest lucru are mari neajunsuri. Noi suntem aproape siguri că tocmai organe de acelea care au epilepsia denunțărilor și care cu ușurință aruncă epitetul de <<trădător al intereselor țării>> unor oameni pe care adversarii lor politici și cu răspundere nu îndrăznesc a-i acuza în asemenea chip sunt organele de provocațiune și de tulburare încurajate de străinătate în țara noastră. Dacă vrei să știi cine stă în dărătul lor, dacă vrei să ai responsabilitatea pipăită a cuiva, fie bărbat politic, fie grup de bărbați politici, pe care să-i izolezi logic în cercul lor de idei și să discuți cu ei, să-i constrângi prin apel la demnitatea și trecutul lor, ca să țină linia dreaptă a discuției și să nu spună neadevăruri patente, nu dai de nimenea pe care să poți pune mâna. Vreun nume obscure ți se prezintă, ale cărui opinii pot fi prețioase pentru el însuși, dar de care țara nici nu a întrebat, nici va întreba vreodinioară. (…).  Față cu foi însă ce nu sunt acoperite de responsabilitatea nimănui lupta e imposibilă. O asemenea foaie zice azi una, mâine contrariul, și nu există nimeni pe care să-l poți oblige de-a se ține de vorbă. Terenul e cu totul mlăștinos, piciorul se cufundă la orice pas, de aceea e mai  bine de a nu ține deloc seama de ele. Dar existența și înmulțirea unei asemenea ramuri publicistice caută a se considera ca un fenomen foarte întristător în viața publică”. (Mihai Eminescu, Opere VIII, Publicistică, coordonatorul ediției: acad. Mihai Cimpoi, Editura Gunivas, 2008, p. 102-103).

Speranța noastră este că Presa va redeveni o sursă de informații corectă, competentă și echilibrată, care să așeze în echilibru opinii opuse, fie din viața politică, fie din viața socială sau religioasă, nu să creeze isterii sau pasiuni obsesive.  Jurnalistul TVR, Mihai Rădulescu, afirma într-un recent interviu din „Formula As” (anul XXXI, nr. 1497, 2021, p. 3),  că toate disputele acide și feroce din spațiul public nu produc decât o imensă hărmălaie, o gâlceavă generală din care nu se înțelege nimic bun. Menirea presei, în opinia jurnalistului de la TVR, în asemenea situații, este aceea de a canaliza toate energiile risipite în dispute sterile, de a le aduna într-un spațiu civilizat, din care opinia publică să înțeleagă ce se întâmplă. Despre Presă și menirea acesteia Mihai Rădulescu conchide: „Acum avem mai mare nevoie ca oricând de jurnaliști adevărați, care să-și facă meseria cu bună credință și respectându-i rigorile! Prin fișa postului, omul de presă trebuie să verifice acuratețea informației, să respecte pluralismul surselor de informare, să aibă echilibru, să separe faptele de păreri”.

Am încercat, prin intermediul acestor rânduri, să ne aducem aminte în aceste zile din mijlocul lunii ianuarie, de gazetarul eminent al veacului XIX, care a fost marele nostru poet național, Mihai Eminescu, și de viziunea lui asupra presei din vremea sa. Am redat câteva fragmente dintr-un articol dedicat de marele gazetar de la „Timpul” presei românești și verticalității de care aceasta s-ar cuveni să dea dovadă. De asemenea, am făcut câteva considerații pe marginea presei românești din ultimile trei decenii, folosindu-ne de opiniile unor oameni de presă din vremea noastră . La fel ca și în vremea sa, Mihai Eminescu rămâne și astăzi, la acest capitol al slujirii găzetărești și al demnității, la fel de neegalat, precum a fost în slujirea creației sale poetice.

                                                                      Preot  dr. Ion  Alexandru  Mizgan