„Să ne aducem pururi aminte de Eminescu, poetul cel mai ales al acestui neam.” (T.Arghezi)

În concepţia omului de rând, ca şi a filosofului, unitateaea cuplului uman prin iubire, constituie temelia stării de fericire, radiind exotermic în natura în care vieţuieşte. Aşa o vedea Empedocle siracuzanul (spune Ioana Em. Petrescu) şi a văzut-o şi poetul nostru naţional îndată ce a păşit în adolescenţă. Prin iubire se refăcea ancestrala unitate fiinţală, pierdută din pricina păcatului. Reversul unităţii pasionale, dezintegrarea sentimentului ce a făcut din două entităţi –eu şi tu- starea de „amândoi” sau „noi” este o dramă în viziunea individului din secolului al XX-lea, recte Arghezi, dar o tragedie în viziunea romanticului Eminescu, spre finele de secol al XIX-lea.

Vom lua în acest demers două elegii remarcabile, cu acelaşi titlu, „Desspărţire”, pentru a discerne conceptele specifice pentru două curente nu doar literare, ci şi comportamentale. Separarea, dezintegrarea acelui „amândoi” este un act distructiv, o capitulare fiinţală în faţa existenţei. Ceea ce supravieţuieşte iubirii stinse în elegia „Despărţire” a lui Mihai Eminescu (datată 1879) nu mai poate fi decât cel mult, stelar, amintirea, deşi însăşi se situează sub zodia precarităţii:

„Să-ţi cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?

Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta;

Nu floarea veştejită din părul tău bălai,

Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.”

Extincţia sentimentului duce la o înstrăinare a sinelui persoanei iubite, care se transferă în zona nesiguranţei, a incongruenţelor. Romanticul concepe această stare aflându-se în preajma unei calamităţi, a unui act devastator pentru cuplu, perceput ca radierea unui blestem străvechi, a unei împotriviri ancestrale:

„Tot alte unde-i sună aceluiaşi părău;

La ce statornicia părerilor de rău

Când prin această lume să trecem ne e scris

Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?

...Totuna-i dacă astăzi sau mâine o să mor,

Când voi să-mi piară urma în mintea tuturor.”

Excesul sentimentului, conceput ca o iubire „cum nu se află alta în cer şi pe pământ”(„Amorul unei marmure”), e acum un act generator de stări maximale copleşitoare ca intensitate:

„Ca şi când anii mândri de dor ar fi deşerţi,

Că te-am iubit atâta, putea-vei tu să ierţi?”

Versul de mai sus, ultim, poate sta alături de cele mai strălucite stihuri ce s-au scris în literatura naţională şi universală cu temă erotică (Ovidiu, Ronsard, Petrarca, Dante, Omar Khayam, Whitman, lirica rusă etc.)

Separarea este sinonimă extincţiei eului liric, „Cântări tânguitoare prin zidurile reci/ Cerşi-vor pentru mine repausul de veci/...Răsar-o vijelie din margini de pământ,/ Dând pulberea-mi ţărânii şi inima-mi la vânt.”

Nu este loc pentru vexaţiuni, ci dimpotrivă, o situare contrastivă a persoanei iubite în lumină paradisiacă angelică, exonerând-o de orice culpabilitate :

„Ci tu rămâi în floare, ca luna lui april,

Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil,

De cât eşti de copilă, să-ntinereşti mereu

Şi nu mai ştii de mine, cum nu m-oi şti nici eu.”

Nici poetul (sau individul) secolului al XX-lea nu este un insensibil, dar melancolia lui se situează sub alte constelaţii, ca viziune. O atestă Tudor Arghezi cu o creaţie a începuturilor, probabil într-o paralelă temporală a vîrstelor poetice într-un titlu omonim: „Despărţire”. Actul se concretizează într-o separare rememorată, „sine cavsa”cum ar fi zis latinii, presupusă de cititor ca o componentă existenţială căreia nu i se poate sustage. Aceasta nu este ceva „scris”, cum o vedea romanticul Eminescu, nu este exprimată ca destinal, dar există implacabil, dincolo de vocabule. Ea face reîntoarcerea difuză sau imposibilă. Actanţii sunt: eul poetic, ea şi Timpul-acesta ca un personaj real, martor paradoxal:

„Când am plecat, un ornic bătea din ceaţă rar,

Atât de rar, că timpul trecu pe lângă oră.

I-am auzit întâia bătaie amîndoi

Pierzându-se-n noiembrie prelungă şi sonoră.”

Congruenţa anotimpului pustiit cu finitudinea sentimentului este o realitate accesibilă comprehensiunii, fără a fi sfâşietoare, ca la romantici.

„Cu limbile oprite pe palidul cadran

Ne-a urmărit plecarea de sus, de la fereastră

Privindu-ne, c-o rază frântă-n geam,

Nu l-ai simţit că este părtaş la jalea noastră?

Dilatarea timpului-„Atât de rar că timpul trecu pe lângă oră...” transpune actanţii într-un univers al transei, halucinant, machinal. Acelaşi timp alungă impresia copleşitoarei solitudini, constituindu-se ca unica prezenţă alăturată cuplului absolut singularizat de altfel, ca şi la Eminescu. Viziunea nu mai este catastrofică, deşi „jalea” inerentă oricărei despărţiri este perfect cuantificabilă prin adjectivul posesiv: „jalea noastră”.

Viziunea retrospectivă este comună eului romantic şi celui modern, ca prezenţă, dar diferite total în privinţa intensităţii:

„Cu faţa spre perete, mă lasă–ntre streini,

Să-ngheţe sub pleoape a ochilor lumini.

Şi când se va întoarce pământul în pământ,

Au cine o să ştie, de unde-s, cine sunt,

Ci eu aş vrea ca uul, venind de mine-aproape

Să-mi spună al tău nume pe-nchisele-mi pleoape,

Apoi, de vor, m-arunce la margine de drum...

Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.”

Lamentarea romantică,ce concepe o singură existenţă, o singură iubire, o unicitate a tuturor elementelor ce o compun, este înlocuită la Arghezi de posibilitatea altor orizonturi existenţiale. Alte iubiri nu se pot exclude. Nu exprimate, dar subânţelese, deşi patina melancolică e evidentă:

„Te-ai împăcat sau suferi din vremea ce-a crescut?

La ce visezi când ziua pe lampa ta se curmă

Şi bate-n geam zăpada la ceasul cunoscut?

Tu, care-ai stat s-auzi bătaia cea din urmă:”

Eminesciană este devenirea din imaterial la perceptibil a Timpului. Vremea nu trece aici heraclitian, ci creşte –„vremea ce-a crescut”, amintind de stihuirea eminesciană: „Între tine şi-ntre mine/ E o ţară şi mai bine...” Interogaţia eului liric rămâne suspendată în veşnicie, fără un răspuns. Poate doar unul presupus: „Te-ai împăcat sau suferi din vremea ce-a crescut?/ La ce visezi când ziua pe lampa ta se curmă?....” Tonalităţi ronsardiene răsar, negreşit, amintind de iubirea rememorată târziu „au soir, a la chandelle..”

Cui se ataşează cititorul de azi, dacă ar fi să procedeze la o elecţie? Romantismul eminescian apare omului modernului ca o patrie a sufletelor mari, de care el nu mai e capabil. Îl admiră, dar nu-l poate urma, precum Cătălina pe „Luceafărul din cer”. Aceasta din pricina pământescului excesiv, a teluricului ce-i face existenţa fulgurantă.