Versuri
Actualitate
Nicio-ndemânare
fostele mâini, tinere odată
se retrag
acum doar o parte a trupului
mai
perseverează
cu ea trec zilnic prin odăi
privesc candelabre înţepenite
umbra pereţilor melancoliei
cineva a locuit aici fără-ndoială
îmi complac părăsitele case
uşile bătând a pustiu
sunt un trup părăsit
mă aseamăn
cu tot ce-ncet
se destramă
alături fraţii, surorile urmăresc
orice mişcare a mea gândindu-se
că poate în mine îşi vor găsi
drepturile pierdute
x x x
Câmpurile – cămăşile domnului
oare aş putea înflori un fir de iarbă
cu sufletul?
pluti o urmă
a unui picur de ploaie
neasemănător cu nimic?
mă văd în lunca de-acasă
cu o scrisoare citită pe câmp
eram într-o vacanţă de sfârşit
de-adolescenţă
Spune şoaptelor să apară în zori
după ce adânc în pământ
se va hotărî totul
x x x
e ora când poezia
ia asupră-şi
o parte de tristeţe
mai mergi pe la doctori şi tu
albă albină
fă drumul pentru prima dată
există spaţii necercetate de nimeni
acolo să te duci
după polen
să nu dai nimănui socoteală
cui ai promis că exişti
n-are nici măcar casă
familia-i este o tufă de spini
la buza dealului
acolo Dumnezeu a tras un râs
cât mama focului
de pe degetele omului cădea suflarea lui
abia reţinută
x x x
Stors de veşti e nisipul
bate pe ascuns în inima ta
seara cuvintele ies la plimbare
tot un cuvânt şi o şoaptă
tot un cuvânt şi o şoaptă
şi totuşi spuza mării
mai e printre noi
Exod
lucrurile o luau repede din loc
nu numai acul busolei ci şi
paşii omului, petalele florilor, frunzele arborilor
toate, toate au început exodul spre nord
încă de dimineaţă s-a zvonit prin librării
că puiul de pasăre ivit doar de-o zi
cu micuţul lui cioc a început să oprească
această avalanşă
stând în mijlocul curţii natale puiuţul surprindea
deosebit de atent cohorta de sunete, pregătirea
plecarea spre acel loc îndepărtat
elanul sever al unor lucruri
care se ştiu de când lumea aici
vor să-şi schimbe locul
originea, identitatea, buna creştere – iată ce gândea
sunt ameninţate de cine ştie ce fenomen
asta nu putea puiul şti
nu putea afla
când totul s-a dus, când termenul era gol şi fierbinte
a rămas puiul singur gânditor
şi se-ntreba ce-a fost întâi
oul sau găina.
x x x
Cum ningea înaintea erei noastre
clepsidrele cum scăpau găuri mici nisipul
astfel încât
să-ţi vezi prin deschizătura timpului chipul
cum dacă o clipă visai
te trezeai în înalte ceruri
şi orele râdeau de pe tine un strat de pământ
deveneai subţire ca să te poţi strecura
de la un pol la altul altundeva
m-am înfiltrat cu greu afară din clepsidră
un bob de nisip – atâta tot
am întins o mână să văd dacă plouă
să văd cum e pe pământ când bat clopotele
(dacă guvernul mai ridică salariile)
tinereţea e tot aşa de neştiutoare ca oriunde
înscrisă pe a ta retină
simbolici paşi ai făcut apoi
spre lada de gunoi.
x x x
România – sicriul meu
din lemn de brad ori stejar
opera unor tâmplari dibaci
mi-au luat măsura-ntâi
cu metrul pipăindu-mi trupul
apoi au despicat un mare trunchi
văzând în moartea-mi începutul
tristeţii îi place de mine
chiar de copil m-a vegheat
în partea de ţară ce odinioară a aparţinut altora
şi nu aveau voie să-mi cânte de leagăn în limba mea
„mie îmi plac fluturii fiindcă zboară”
am spus prima propoziţie la şcoală
şi n-aveam voie să cuvânt în limba mea pe-atunci
şi României îi zăream
prin ceată chipul
x x x
Gândurile ce se risipesc când tu pleci
se-nfioară carnea de pe ascunzişurile sufletului
nu pot irosi o clipă măcar
privind altceva decât făptura ta
soarele a lucrat pentru a te desăvârşi
pentru a-şi pune mărgele-n cercei
şi iată acum
toate astea devin trecut.
x x x
Stăpân pe o curte de urzici
Ţării nu-i spun pe nume
în propria-i vatră-am fost sărac
demult tristeţii îi place de mine
chiar de copil m-a vegheat
filele ei de istorie mă-nfăşurau
într-un sicriu alb şi frumos
mai era loc pentru mulţi
frumuseţea-i un lucru târziu
la poarta mea poposeşte
o buburuză
ce-nchide în ea
un batalion de atomi
ţara n-a fost pentru mine
o lege ocrotitoare
sunt stăpân pe-o curte de urzici
unde se-ascund arici
Ce gândeşte materia?
Când moare insul poţi să spui
că a murit o parte din Dumnezeu
că în locul liber se va lăfăi
tristeţea şi melancolia
când mor voi lăsa cu limbă de moarte
alungirea umbrei până la piscuri
ar fi poate o formă de liberalism a materiei
care se mişcă fără niciun sens
cum spune cred Vasile Conta
un ţăran din satul meu
dintre nişte vechi hârtii
se va naşte realitatea ondulată
multiplicând vise hoinare
când moare omul nici măcar nu ştii
ce gândeşte materia.
Toamna, sufletul meu…
Toamna sufletul meu o lua pe acoperiş în sus
mângâia aripi de păsări
nemărginirea
caiete cu-nsemnări luate şi duse de vânt
orice sunet vesteşte ceva ce nu se mai vede
şi cât de vasta sunt depărtările
de pe care poţi cădea
să te saturi de zbor
nu mă uitam la geamuri ca să nu
văd moartea prea des
aveam pe limbă vorba naufragiaţilor
ţine de val să nu rătăceşti
îmi spunea un domn marinar
credinţa e una şi-aceeaşi
nu prea mă iubea nimeni pe-atunci
aveam o platoşă respingătoare deşi
auzul şi văzul (putea să bănuie oricine)
le-aveam să mă folosesc de ele
dar erau ale disperării
uniforma mea strălucea de rouă
umplea veşnicia cu-ntrebări
Cetăţean de onoare al pădurii…
Unul din fraţi purta o piele de şarpe
fericit că era altfel decât noi
„ziua şi noaptea eu pot locui sub pământ” – ne spunea
şi-ntr-adevăr, venea dimineaţa după o noapte absentă
mă scula şi-mi spunea „am venit”
de-acolo unde-a fost toată noaptea
aducea o binecuvântare şi-un zâmbet difuz
odată l-am pândit să văd unde se duce
l-am urmat nevăzut îndeaproape şi atent
prin pădurea care-o străbăteam pitit după copacii drepţi
aproape, apoi din ce în ce mai departe de casa noastră
deodată-n locul unde trebuia să fie
am zărit o lumină în formă de om
ca o pasăre ce se desparte greu de zbor
ca o bufniţă ce-şi află în zbor alinarea
alături o poiană însorită şi albă şi tânără
ai cărei străjuitori copaci abia-şi încăpeau în coajă
frunze mici roiuri cădeau de la mică-nălţime
şi colorau aerul – o mică auroră captivă
apoi fratele, curăţă platoşa de şarpe
săreau solzii de pe ea pe care-i prindeam în palme
şi-ncet încet se topeau în mâinile mele
încet, încet numai frunze şi flori vedeam
solzi de şarpe miraculos plutind pe-aproape
seara venea după noapte şi dimineaţa departe era
acolo unde fratele trebuia să învingă
era miezul nopţii deja şi el numai rit
dansa dansul dătător de ziuă
singur murea câte puţin apoi reînvia
înconjurat de solzii ce i-a lepădat de curând
şuiera şarpele-tată din el şuiera
era de-acum un cetăţean de onoare al pădurii.