Cu siguranţă rolul criticului în lumea literară este foarte important.

Presupunem că acesta are autoritatea, rezultată din cunoaştere şi

obiectivitate, de a selecta, propune şi ierarhiza scrierile celor ce

visează la recunoaştere. Pentru că fiecare autor îşi doreşte ca opera

sa să fie receptată şi, cei mai mulţi îşi doresc să fie corect

ierarhizaţi. Critica de întîmpinare, destul de slab reprezentată la noi,

îşi face traba aşa cum poate: ba prin noile vlăstare critice, ieşite de

pe băncile facultăţilor, ba prin bunăvoinţa bătrînilor „mamuţi”,

destul de obosiţi pentru a mai gusta mlădiţe tinere, ba prin zbaterile

anonimilor critici, autoetichetaţi astfel, prin laboratoarele constituite

personal prin lumea virtuală. Dar nu despre critica de întîmpinare doresc

a scrie aici, ci, mai degrabă, de întîmpinarea criticii. Sau a criticilor.

Dacă scriitori îşi aşteaptă răbdători locul în arborele literaturii,

unii un cuib mai călduţ, alţii un cuib mai înalt, iar alţii pur şi

simplu un cuib, criticii literari îşi construiesc singuri cuiburile. Îşi

aleg o poziţie, marchează locul, apoi încep construirea cuibului. Şi

pentru că au nevoie de pene, de pene proaspete de scriitor, pentru că nu se

mulţumesc cu penle năpîrlite pe la diverse festivaluri periodice, devin

prădători. Unii îi seduc pe minori şi naivi, alţii pe lipsiţii de

talent dar cu bani, cei mai mulţi nu au pretenţii cînd selectează, pentru

aceştia doar cantitatea contează. Ştim cu toţii reţetele şi cum

funcţionează găştile. Pentru că cele mai multe relaţii devin

simbiotice, scriitorul şi criticul aproape siamezi, încît despărţirea ar

fi dureroasă, cu scurgeri de sînge.

Însă, printre criticii-păsări, trăieşte o specie mai deosebită. E

vorba despre criticii-şerpi. Ei nu au cuib, ei uzurpă cuiburile

scriitorilor, ale celorlalţi critici, ei ies din scorburi, se tîrăsc pe

pămînt, scuipă, muşcă, înghit. Sînt veninoşi de mici. Nu se dau în

lături de la a muşca călcîiul vreunui „mamut”. Profită de faptul că

mamutul nici măcar nu-l simte, şi că, chiar dacă l-ar putea zdrobi sub

talpă, acesta are treburi mai importante decît împotmolirea în ifose.

Criticii-şerpi insistă, încearcă să muşte mai sus, să devină mortali.

Devin agasanţi, desigur. Şi pentru că sînt tot mai mulţi, pentru că şi

ei şi-ar dori o ierarhie, aleg ţinte cît mai sus-puse pe care le surprind

cu atacuri tăioase şi scurte, mai cu seamă cînd acestea sînt moleşite.

Apoi se laudă peste tot, multiplică muşcătura la nesfîrşit, ameninţă

cu alte muşcături, atrag atenţia. Minorii, naivii şi alte specimene

lăturalnice privesc miraţi, cu genunchii înmuiaţi, gata-gata să-şi

dedice întreaga scriere criticului-şarpe, celui mai necruţător. Ce te

faci însă cu scriitorii recunoscuţi, canonizaţi, imuni la muşcăturile

palide ale şerpilor abia ieşiţi din găoace? Păi şi aceştia sînt

îngroziţi. Mai degrabă scîrbiţi. Pentru că, învăţaţi cu valori bine

ierarhizate, se simt asaltaţi de gunoaie urît-mirositoare. Şi în aceste

gunoaie cresc tufişurile în care atît scriitorii cît şi criticii îşi

caută cuibul. Pădurea s-a rărit, dar liziera mai are cîntec de

privighetoare.