Motto:

Canonul Apostolic 6: Episcopul sau preotul sau diaconul purtări de grijă

lumeşti să nu ia asupra-şi, iar de nu ascultă, să se caterisească.

Canonul Apostolic 81: Am zis că nu trebuie episcopul sau preotul să se

amestece în administraţia publică, ci să se îndeletnicească cu

treburile Bisericii. Deci ori să se înduplece a nu face aceasta, ori să

fie caterisit.

Canonul 10 al Sinodului VII Ecumenic: nu se îngăduie stabilirea unor

preoţi (în Constantinopole) pentru a servi bogaţilor sau pentru a

îndeplini funcţii publice.

Preoţii primesc dintr-ale celorlalţi, pentru că nu se ocupă numai cu

slujirea lui Dumnezeu, cu rugăciunea pentru ei înşişi, ci şi cu slujirea

slujbelor datorate de toţi Domnului, aducându-le oamenilor ajutorul lui

Dumnezeu în truda zilnică pentru procurarea celor de trebuinţă. Dumnezeu

e, deci, partea preoţilor, pentru că El e Cel Căruia Îi slujesc în

exclusivitate. Dar, având pe Dumnezeu ca parte duhovnicească, preotul va

primi cele necesare de la Domnul prin darurile de la enoriaşii răsplătiţi

din mila Celui de Sus, în urma rugăciunilor închinate Lui cu ajutorul

Bisericii.

Cei ce voiesc să-I slujească lui Dumnezeu în chip neîmprăştiat şi care

nesocotesc că trebuie să-L urmeze, e necesar să se înstrăineze de cele

pământeşti şi să şi-L facă numai pe El parte.

Abţinerea de la politica de partid este un imperativ ortodox, chiar dacă el

nu a fost respectat întotdeauna, la noi şi pretutindenea. Disciplina

Bisericii, ca şi cea a Armatei, e de natură aparte. Clericul nu mai este un

cetăţean: el aparţine, mai întâi, lui Hristos căruia i s-a oferit

necondiţionat şi Bisericii sale, şi numai în subsidiar Cetăţii, pe care

o slujesc tot prin Hristos. Făcând intrarea în politică, se face logodna,

implicit, cu ideologia unui partid (care poate, de prea multe ori a fost

împotriva predării Religiei în şcoli) şi care, de prea multe ori, sunt

pentru necreştinarea oştirii.

Sub presiunea lumii moderne, din conducători sufleteşti, există tendinţa

de a-i face pe preoţi lideri politici sau activişti sociali. Aşa ceva nu

se poate în cadrele Ortodoxiei, unde duhul trebuie să primeze, iar grija

pentru omul lăuntric să fie pe prim plan.

Credinciosul trebuie să înţeleagă, mai mult, trebuie să simtă că

preotul este altceva decât un om simplu ca şi el. Reverenda sau odăjdiile

nu-l singularizează întâmplător, îmbrăcămintea sa hieratică ne

reaminteşte, simbolic, că puterea lui emană, nu de la oameni, ci de la

Creator.

De multe ori fiecare slujitor şi-a pus întrebarea: cum îl mărturisim pe

Hristos şi care-i calea cea mai sigură de a-L urma? Răspunsul ni-l dă Sf.

Apostol Pavel: cu inima spre îndreptare, iar cu gura se mărturiseşte spre

mântuire (Rom., 10.10). Nu ajunge, aşadar, credinţa lăuntrică, fie ea

oricât de înflăcărată şi de sinceră. Nu ajunge. Ea trebuie

mărturisită cu gura, cu glas tare şi înalt în faţa oamenilor. Credinţa

nu este numai o relaţie între Dumnezeu şi credincios, este o relaţie

între om, Dumnezeu şi lume. La nevoie, credinţa se cere mărturisită în

faţa lumii. Nu există declaraţie de formă. În lumea noastră

fenomenală, declaraţia de formă este totuna cu declaraţia de fond. Se

cuvine, aşadar, să fim foarte atenţi şi să nu ne ameţim cu vorbe goale

şi neroade. Bine a spus Steinhardt (părintele Nicolae de la Rohia) că pe

Hristos nu-L putem păcăli. Cu El nu ne putem juca de-a v-aţi ascunselea

şi uite popa, nu e popa. Nu ne putem lepăda, de formă, de Hristos. N-am

găsit pe cine să-L ducem cu vorba şi să-L păcălim.