Licurici de cer

Răsar pe-un colţ de nor

şi sticlesc din ochi fulgi ce cad uşor.

Soarele mângâie cu raze spumoase

firele de lirism puţin sfioase

ce ies din caietul meu.

Artificii de idei se strecoară prin liniament

şi... evadează! Sclipesc intermitent!

Le iau pe baghetă, jonglând,

în zare stele desenând.

Mă joc.

O scânteiuţa coboară...

mi se aşază la capăt de radieră

şi-ncepe să cânte,

dar nu orice, ci arii de cuvinte.

Însă, de după iarnă,

o voce fără chip strigă:

„Haide înapoi, scânteie!”,

Iar eu şoptesc „La revedere”.

Lecţia verii

Ana Blandiana ne-a pus o întrebare:

„De unde vine vara, oare?”

Din cate ştiu,

vara vine din Cişmigiu.

Râdeţi cât vreţi,

aşa umblă vorba printre poeţi.

Acolo este aproape mereu vară,

aproape mereu soare afară.

În inima parcului este păzită o cheie,

cu ea vara se deschide şi se-ncheie.

De cheie un spiriduş se ocupă;

acesta locuieşte într-o nucă.

Acolo el doarme ca-n poveşti,

pe paturi mari, împărăteşti.

Nucul lui este printre legume,

în grădina puţin mai ferită de lume.

El are şi-un curcubeu,

un adevărat tezaur...

La capătul lui găseşti mereu

o oală cu aur.

Piticul toată ziua culege floricele

din grădina „Palatului de iele.”

Ielele sunt creaturi fantastice,

rupte din basmele cele mai enigmatice.

Dar revenind la piticul nostru,

aflaţi că a cumpărat un cal cu căpăstru albastru.

Acest cal, nemaiîntâlnit,

cu diamante este potcovit.

Dar oricât de fantastic pare, totul e în zadar,

căci piticul nostru n-are calendar.

De acea începe uneori vara aşa de târziu

sau se termină prea de timpuriu.

Deci el dă drumul verii când doreşte

şi-o închide când se plictiseşte.

În concluzie, să nu vă mai aud ca scrieţi către soare

când vreţi să se lungească vacanţa mare.

Scrieţi-i piticului din Cişmigiu...

(Adresa nu cred că mai e nevoie să v-o scriu.)

Atenţie, urmaţi cu grijă!

Azi, ce-ar fi

să ne jucăm de-a chimiştii?

Da, ne apucăm de poţiuni şi reţete

pentru toţi, băieţi sau fete.

Prima poţiune pe care o vom testa

are ca rezultat apa

şi sună cam aşa:

se ia o linguriţă de fericire,

amestecată cu...

nişte esenţă de viaţă.

(Ştiţi voi,

de care nu se găseşte la piaţă).

Se culeg nişte trandafiri la asfinţit,

adăugându-se cu 7 minute înainte de răsărit.

Se picură esenţe de „in” sipid, color, odor într-un bol separat,

punându-ne pe amestecat...

Apoi, pe toate, treptat,

le lăsăm la răcit nu mai ştiu cât...

Vreo săptămână şi-un minut.

Şi, dacă aţi urmat instrucţiunile pe deplin,

veţi obţine un castron cu apă plin.

Acum ne vom juca cu reţeta de inspiraţie,

care e mai uşor de preparat la ora de creaţie.

Inspiră de trei ori cu faţa la soare

Apoi te învârţi de şapte ori în camera mare.

Şi, înainte să uităm,

trebuie să ne aşezăm.

Închizi ochii şi te uiţi la tavan timp de-un minut,

nici mai puţin şi nici mai mult.

Iar după ce timpul s-a terminat,

apucă-te iute de creat,

cât încă mai eşti inspirat.

Şi, dacă eşti sigur pe deplin,

vei vedea că totul va merge lin.

Urmează poţiunea dragostei!

Poţi s-o faci dacă vrei.

Vine cam aşa:

cu mâinile curate,

într-un cazan,

arunci un ban,

pui nişte pământ

şi amesteci în gând.

Adaugi trei căni de suc de portocale

şi boboci de trandafir în floare.

Iar, pentru ca tacâmul să fie complet,

punem câteva creioane colorate, mai precis, un set.

Adăugaţi un fir de păr de-al persoanei pe care o iubiţi,

parfumaţi-vă şi priviţi uimiţi!

Acum vă voi învăţa să vă transfiguraţi

în persoana pe care vreţi s-o imitaţi.

(A se folosi doar pentru persoane,

că altfel riscaţi să deveniţi bomboane.)

Se pune un ciob de cer

şi un zâmbet de înger.

Luăm un trandafir chinezesc

şi rosteşti cuvintele „te iubesc”.

După ce le fierbi trei ore într-o noapte cu lună plină,

mai adaugi supliment de lumină,

mai îndesăm

o geană de-a persoanei în care vrem să ne transfigurăm.

Beţi încet.

Urmeaz-o poţiune care le-ntrece pe toate:

poţiunea de invizibilitate!

Se pune lapte într-o sticlă mare,

adăugându-se o linguriţă de culoare,

preferata ta, nu contează care.

Amesteci bine şi încet,

aştepţi să ia o culoare de efect.

După ce vei adăuga o linguriţă de îngăduinţă,

vei pune şi nişte esenţă de voinţă.

Acum o vei pune în congelator

până anul viitor.

Voila!

Iar acum unor persoane anume o reţetă le voi prescrie;

şi anume... „poţiunea care te scapă de prostie”.

Luăm o carte de chimie, o punem într-o căldare,

şi-o pisăm până devine tare;

adăugăm nişte brânză,

cu talent mâzgălim pe-o pânză.

Amestecăm.

Suc de morcovi se mai pune,

apoi nişte sâmburi de prune.

O scoatem în soare, în a casei faţă,

o lăsăm până dimineaţă.

Acum termin a vă descrie

poţiunea care te scapă de prostie.

(Faceţi cel puţin 1000 kl pentru a fi siguri că ajunge)

Cum până acum văd că încă nu v-au ajuns

toate pe care vi le-am scris mai sus,

mă văd nevoită ca-n continuare

să vă descriu poţiunea care

vă dă febră, mi se pare.

Staţi liniştiţi, are şi antidot,

că altfel ar fi prea de tot.

E bună dacă vreţi să fugiţi,

peste cursuri grele să săriţi.

Se ia o linguriţă de sare,

adaugi apă de mare.

Fără grijă, mai pune

puţintel gem de prune,

un peştişor auriu

şi se obţine un amestec zurliu.

Gata! Nu vă mai zic nimic,

Prea multe v-am dezvăluit.

(P.S. Vedeţi, vedeţi!

Aveţi grijă ce beţi!)