În anul 2018, an în care George Coşbuc (mai actual decât ar vrea unii) ne aminteşte că a trecut în nefiinţă acum un secol, profesorul Ion Moise ar fi împlinit venerabila vârstă de 80 de ani.

          Îi datorez mult acestui om devenit legendă care, ne lipseşte tuturor. Înzestrat cu mult umor, calitate tot mai rar întâlnită la bărbaţi în zilele noastre, riguros în cercetări de specialitate, vitregit oarecum de destin, îmi spunea: „Succesul se plăteşte într-un fel sau altul!”

          Aborda subiecte istorice, dar şi actuale şi scria deliberat, documentat uneori până la detaliu, într-o manieră accesibilă tuturor categoriilor de cititori.

          L-am vizitat de câteva ori în dezordinea lui ordonată şi mi-a prezentat maşina lui de scris, dar şi cartea de căpătâi – Biblia. Contrar aparenţelor, Ion Moise era un om religios, nu-şi începea ziua fără a citi rugăciuni. Avea un ritual sfânt pe care îl repeta zilnic. Viaţa lui a fost, atât cât o cunosc eu, nelipsită de suişuri şi coborâşuri. Câteva tablouri îi decorau pereţii din apartamentul modest. Vorbea cu mult dor de frumoasa lui mamă ce a plecat tânără la ceruri, dar şi de băiatul Viorel. Numele acelui copil i-a fost dat după poezia lui Coşbuc: Nunta Zamfirei: ...”El, Viorel, el a venit/ Dintr-un afund de răsărit...”.

          Era mereu cu zâmbetul pe buze şi orice dojană din partea lui venea ca o ploaie caldă de vară.

          Nu aveai dreptul să fii supărat pe acest mare om, mare caracter. L-am vizitat la spital cu doar câteva zile înainte de dispariţia lui fizică.

          Galant şi educat, m-a condus, povestindu-mi de ultimul roman la care lucra „Jurnalul unui student”. Era o autobiografie.Mi-a cumpărat o ciocolată, conştient de degradarea rapidă, dar ochii trişti îmi rămân mereu în minte. Nu ar fi putut nicicând să facă mai bine o altă meserie decât cea de scriitor.

          Cu timpul se va dovedi că a fost un geniu românesc. Tatăl său, fost jandarm, l-a vizitat la Cluj în timpul studenţiei abia în al doilea an.

          Povestea râzând că i-a dus o geantă plină cu mâncare şi l-a întrebat; „Ce facultate faci tu aici?”, „Eu, tată, fac română!”, „Română???, păi, maică-ta nu te-a învăţat româneşte?”

          Avea o fantezie moderată şi nu te plictiseai niciodată în preajma sa. A ţinut mult la istoria românilor şi cred că ar fi născocit un roman legat de marea Unire. L-a iubit pe Vlad Ţepeş, a fost fascinat încă din copilărie , de la primele lecţii de personalitatea acestuia, care s-a jertfit pe altarul creştinătăţii. A apărat şi conservat valorile străvechi „ale civilizaţiei europene, ale moralei şi demnităţii unui neam”, atât de oropsit ca cel românesc,

          Nu refuza pe nimeni niciodată, indiferent de probleme. Era darnic şi sufletist. Uneori, cei din jur profitau de bunătatea sa. Lua viaţa, ca şi moartea, în râs. „Soarele trecuse deja de miezul zilei. Un râs sarcastic de dincolo de lume, îi stăpâni un timp coşul pieptului. Ce negură, Doamne!...” „Dumnezeule, opreşte-l din drum! O, luminate stăpân, modestia de care aţi dat dovadă e demnă de toată lauda!”

          Aceste cuvinte le-am preluat din cartea „Ochiul dragonului”. Se potrivea atât de bine caracterului marelui scriitor Ion Moise, care, la fel ca George Coşbuc, a avut „sufletul în sufletul neamului românesc”.