Conform Institutului de Investigații a Crimelor Comunismului, între anii 1945-1989, în România, au existat 44 de penitenciare principale și 72 de lagăre de muncă forțată destinate deținuților politici, putându-se estima că cifra victimelor directe ale represiunii comuniste se ridică la 2 milioane. Cei care au scăpat cu viață, puțini la număr, și-au scris memoriile, care au apărut după 1989. Iată câțiva: Paul Goma, Iuliu Hossu, Virgil Ierunca, Ioan Ianolide, Ion Ioanid, Cicerone Ioanițoiu, Ion Gavrilă Ogoranu, Nicolae Mărgineanu, Marcel Petrișor, Ioan Ploscaru, Mihai Rădulescu, Elisabeta Rizea, Nicolae Steinhardt, Petre Țuțea, Alice Voinescu, Teohar Mihadaș, C-tin Ticu Dumitrescu, Emil Boșca-Mălin etc. Alături de aceștia ar trebui puși și scriitorii care n-au denaturat în cărțile lor cu nimic adevărul și mă gândesc aici la un Ștefan Agopian sau Dan C. Mihăilescu și, evident, Gabriel Chifu cu al său „Punct și de la capăt” (Polirom, 2014, 354 pp.), care își poartă personajele în doar două pușcării emblematice: Râmnicu Sărat și Pitești, întrucât aici, în afara metodelor de tortură clasice: lovituri aplicate în părțile sensibile ale corpului, strivirea unghiilor, smulgerea părului din cap, bătaia cu lopata, tratarea rănilor cu sare, crucificarea, bătaia sistematică la tălpi cu cravașa, arderea tălpilor la flacără, lovituri cu un creion mai mare în testicule, bătăi cu saci de nisip etc., se experimentează metode nemaiîntâlnite în nicio țară comunistă.

Studentul Octavian Cadar este arestat pentru o vină inventată de autorități și ajunge la Râmnicu Sărat, locul unde erau îngăduite doar tăcerea și izolarea, (Corneliu Coposu - făcuse 17 ani de temniță grea - afirmând că, neavând cu cine comunica, după 8 ani petrecuți aci, a uitat să vorbească și a trebuit să învețe din nou vorbirea), unde este bătut peste limitele închipuirii, după ce este demascat că se înțelegea cu ceilalți deținuți cu ajutorul alfabetului Morse, transmis prin tuse. El rezistă tuturor bătăilor și terorizărilor prin evadări imaginare în lumea spirituală și, în special, prin credință; aici, a îndurat suplicii inumane crunte, așa că să nu ne mirăm că moartea subită a unui șoarece, prieten de celulă cu acesta, a reprezentat o adevărată tragedie. Cadar va ieși din pușcărie și va trăi și evenimentele postdecembriste.

La antipozi se situează fostul coleg și prieten din studenție, Damian Bordea, cel care a fost în stare să renunțe la părinți pentru a face carieră politică în noul regim instalat cu ajutorul tancurilor sovietice; spre nenorocul său, și el este arestat, deși, în mod surprinzător, trecuse cu arme și bagaje în tabăra comuniștilor, însă, în temnița de la Pitești, nu își schimbă caracterul, aidoma arhetipului său, Țurcanu. Pentru a-și ușura detenția, dar și pentru a scăpa din pușcărie, înființează Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste, menită să bată și să umilească deținuții care nu renunță la principiile lor sănătoase, având mentalități dușmănoase către proaspătul regim. În afară de agresivitate și violență, acești tineri, în sadismul lor inimaginabil, își bagă victimele în hârdaiele cu fecale. Acesta este procesul de așa-zisa reeducare a deținuților politici, când oamenii erau obligați să mărturisească cele mai intime povești despre sine înșiși, în fapt o spălare totală a creierului prin demascarea externă. După asta urma demascarea internă, când „era silit să-i denunțe pe toți complicii săi, să destăinuiască numele tuturor celor care conspiră împotriva regimului, ca și el, dar și pe cele ale gardienilor prea blânzi, prea îngăduitori cu deținuții”. Totul se încheia cu umilirea publică: smulgerea unghiilor cu patentul, obligativitatea de a călca în picioare Biblia, apoi ruperea filelor și ștergerea la fund cu ele; proba batjocurii culmina cu recunoașterea faptului că „maică-sa era o curvă și că făcea sex oral cu ea”. Sute de deținuți au intrat în acest malaxor al groazei inventat de Bordea și pus în aplicație de echipa sa de schingiuitori, transformați în brute degradate, periculoase, adevărați diavoli cu chip de om, prinți ai întunericului, cum îi caracterizează ceilalți deținuți, care, între timp, s-a mărit, fiecare întrecându-se prin cruzime, obsedați de a se salva, ignorând total mijloacele, iar ministrul Securității, Nicolschi, și colonelul Czeller, șeful Direcției Penitenciarelor, le-au acordat puteri discreționare în schimbul unui regim de detenție mai ușor. Concluzia trebuie trasă de cititori. La Pitești, s-a ajuns, conform spuselor lui Bordea ca: „toată lumea să fie torturată, și, în același timp, toată lumea a torturat”. Ba unul dintre pușcăriașii torturați a ajuns până acolo încât a căzut în genunchi și i-a mărturisit că l-a gândit de rău pe acest Bordea. După ce atrocitățile se răsuflă și ajung la urechile cancelariilor occidentale, conducerea statului se hotărăște să încheie cu ele, dar va căuta un țap ispășitor; acesta va fi, bineînțeles, Damian Bordea, care va fi executat.

Dincolo de poveștile de dragoste, bine împletite în economia romanului, îl invit pe cititor să citească și această carte cutremurătoare despre ororile comunismului în România.