Când m-am îndrăgostit

Când m-am îndrăgostit,

pământul a început să respire sub pașii mei,

iar cerul și-a desfăcut coastele

să mă lase să trec.

Când m-am îndrăgostit,

inima mea a devenit o săgeată de foc,

aruncată în pieptul unei clipe

care nu știa să moară.

Iar fluturii din stomac nu mai zburau,

ci izbucneau ca fulgere

în fiecare por deschis către tine.

Când m-am îndrăgostit,

apele au căzut din nori fără să ceară voie,

păsările au cântat fără să știe cântecul,

iar eu am ars, între două respirații,

fără să mă mistui.

Când m-am îndrăgostit,

nu m-am pierdut.

M-am găsit -

strălucind în ochii tăi

ca o stea care în sfârșit își amintește

că s-a născut să ardă.

Acolo unde fluturii nu mor

Se spune că fluturii galbeni

nu sunt altceva decât visele bătrânilor

care nu mai au pe cine aștepta.

Ei plutesc peste râuri prăfuite,

peste case cu ziduri crăpate,

peste amintiri uitate în sertare

cu miros de busuioc și ploaie.

Fluturii nu mor niciodată.

Se ascund în ochii celor care pleacă,

în scrisorile niciodată deschise,

în părul femeilor care privesc

drumul lung fără întoarcere.

Se spune că fluturii albaștri

apar din visele nimfelor ce dorm

în apele năvalnice ale munților,

Și-și poartă aripile ca pe un jurământ

O picătură de cer, într-o picătură de ploaie.

Se nasc în diminețile reci

Din cântecul pietrelor ude,

Și zboară spre soare fără să știe

Că lumina le arde trupul subțire,

Așa se naște curcubeul, ca un portal

spre locul sacru al fluturilor colorați.

Casa cu magnolii

În casa cu magnolii, timpul se sprijină de

ziduri,

ca un înger obosit de atâta așteptare.

Tu vii, sau poate doar umbra ta îmi desenează pe podea

conturul unui sărut.

Te-așez pe prag, lângă ceașca mea de dor,

și vântul îți leagănă părul

ca pe o frunză uitată într-o vară dogoritoare.

Noaptea ne scrie pe piele cu litere de lumină, versuri necunoscute,

iar luna își pleacă fruntea peste noi

ca o inimă albă, gata să bată.

Magnoliile șoptesc numele tău.

Sau poate doar eu, îmi imaginez

Că ferestrele sunt ochi spre lumină

Și totul absolut totul respiră odata cu iubirea

noastră

Feminitate

Se născuse într-o noapte în care luna s-a

spart în mare,

iar păsările și-au luat zborul de pe umerii ei

goi.

Era făcută din versuri nescrise,

din vântul care șoptește numele dorului

și din mirosul amintirilor care n-au existat

niciodată.

Bărbații o iubeau ca pe un blestem

și o pierdeau ca pe un miracol,

căci mâinile ei nu atingeau trupuri,

ci doar ecoul lor risipit în tăceri.

Ochii ei erau plini de anotimpuri

pe care nimeni nu le trăise încă,

iar gura, un drum spre lumi

pe care doar îndrăgostiții le cunosc.

Ea scria poezii pe cețurile dimineții

și le lăsa să cadă peste oraș,

ca să le respire inimile celor

care uitaseră cum se visează.

Când iubea, o făcea ca un incendiu,

iar cenușa lăsată în urmă

avea gust de miere și de veșnicie.

Ea se născuse...