În Săptămâna Luminată ne hrănim din plin cu flacăra Învierii, Crucea fiind arma prin care, prin suferinţă, s-a restabilit în lume echilibrul şi ordinea. Învierea Domnului ne reaminteşte faptul că noi, oamenii, nu am fost creaţi spre moarte, ci spre eternitate. Durerea transformă păcatul în iertare, iar Lumina venită în miez de noapte înfăţişează, în toată splendoarea ei, viaţa veşnică.

Împreună am trecut printr-un an în care am condus pe ultimul drum doar cu gândul, pentru că nu am putut, prin interdicţie, să aducem un omagiu la catafalc, pe mulţi din colegii noştri. În vreme de pandemie, nici măcar „rânduiala” mortului, aşa cum se spune riturilor din cele trei zile în care ne luăm rămas bun, nu a mai putut fi respectată. Bistrițenii Andrei Moldovan, Vasile Ciherean, Ana Zegrean, Alexandru Cristian Miloş, Gheorghe Pleș şi Sever Ursa, alături de alţi colegi scriitori din ţară, au plecat în aceste vremuri de restrişte spre un cer al scriitorilor. Fără prea multe discursuri la catafalcul lor, fără ca noi să-i însoţim spre „casa de lut”, acolo unde se vor odihni întru aşteptarea Învierii.

Se spune că prin modul în care lucrează cu cuvântul, scriitorii sunt trimişii lui Dumnezeu pe pământ pentru a ne înfrumuseţa viaţa. Sunt convins că într-o Grădină a Raiului nume importante ale literaturii noastre stau acum la taifas şi lucrează la o carte a poveştilor din Cer.

„Nicio moarte nu-i amară/ Ca moartea de primăvară/ Pe înfrunzitul codrului/ Pe cântatul cucului/ Pe ieşitul plugului” sunt câteva din versurile ce însoţesc omul spre mormânt.

Într-o vreme în care ne-am întâlnit parcă mult prea des cu amărăciunea morţii, ne întrebăm ce este viaţa de pe pământ şi ce urmează dincolo de aceasta. Răspunsul poate veni din miracolul Învierii pe care-l sărbătorim în această perioadă. Pentru că trebuie să trecem un prag al morţii, „moştenită” prin păcatul străbun, pentru a gusta mai apoi din plin veşnicia.

Despre tradiţiile nescrise, rămase prin viu grai din generaţie în generaţie, care-l însoţesc pe mort în veşnicie se vorbeşte prea puţin în zilele noastre.

Întotdeauna când am semne de întrebare legate de modul în care societatea noastră de azi îşi conturează „strategiile”, uitând de cele sfinte, mă întorc la străbunii mei. Aceştia au ştiut să-şi respecte viaţa, să trăiască în armonie cu fiecare moment din riturile de trecere, de la leagăn până la mormânt, omul fiind însoţit de cântec. În satele năsăudene cântecului „funebru” i se spune „cântarea de pe urmă”, „cântec morţesc”, „verş”, iar în alte zone ale ţării „bocet”.

Fiind un gen folcloric dificil de cercetat, unic, având caracter spontan, de multe ori fiind creat de neamurile celui trecut în eternitate, cântecul era nelipsit de la ceremonialul înmormântării. „Ce fain şi-a cântat mortul”, se spunea de fiecare dată când femeile casei îşi cinsteau „aşa cum se cuvine” pe cel adormit întru Domnul.

Pe un ritm tărăgănat, lent, cu diferenţe minore de intrepretare, cântarea de pe urmă se făcea de către femeile casei, pe Valea Ţibleşului, la fiecare tras al clopotelor, la priveghi, la scosul mortului din casă, pe drumul spre cimitir, în momentele în care cortegiul funerar se oprea pentru citirea evangheliilor.

În bisericile noastre se mai păstrează caiete cu versuri făcute de dieci, un fel de iertăciuni pe care mortul şi le lua de la cei ai casei şi de la întreaga comunitate. Ele vizau atât viaţa mortului, cât şi modul în care acesta a trecut la cele veşnice, dimensiunea acestora întinzându-se pe mai multe pagini. Ion Pop Reteganul, Iuliu Moisil, Victor Onişor, Artemiu Publi Alexi, dar şi Valeria Peter Predescu sunt printre cei care au cules aceste nestemate lirice.

Femeile care nu-şi cântau mortul erau povestite de către întreaga comunitate. În portul cernit, cu cozile despletite şi cu năframă neagră, acestea atingeau, în cântările lor, diverse teme legate de sufletul ce-şi pregăteşte calea spre a merge spre cer, de lumea de dincolo, groapa cu scară, moartea ca trecere a unei ape, suişul fără coborâş, merindea mortului, pasărea morţii, mortul ca mesager pentru cei dragi de dincolo.

Cu Lumina Învierii în sufletele noastre, să fim împăcaţi cu gândul că viaţa aceasta este doar un prag spre eternitate. Să-i pomenim pe cei dragi din neam în neam pentru că aşa ei vor exista pe mai departe prin noi pe acest pământ.

Fiecare merge în „lumea de dincolo” cu o merinde a sufletului, atât de pomenită în lirica ce însoţeşte acest moment al despărţirii şi al trecerii într-o altă dimensiune. Umbra noastră este ca un semn de viaţă al prezenţei pe acest pământ.

Scriitorii duc în traista „faptelor” merindea care le va ajunge peste veacuri pentru a-şi hrăni sufletul.

„Strigă moartea la fereastră/ Mămucă, să ieşi din casă/ Du-te, moarte, c-oi veni/ Da nu mă pot despărţî/ Ficioru-i la capul meu/ Fetele-s la copârşău” sunt versuri ce surprind tragedia despărţirii omului de viaţa de aici. Însă suntem conştienţi că toate sunt date de la Domnul („Câte dealuri ai suit/ Pe tătea le-ai coborât/ Da pă care sui amu/ Nu-i mai coborî altu”).

„Veniţi de luaţi Lumină”, spune preotul, iar mai apoi, cu toţii, văzând Taina cea Mare, cântăm „Hristos a Înviat!”. Răsună satele şi oraşele de veselie, Hristos („cu moartea pe moarte călcând”) adresându-ne cuvintele „Bucuraţi-vă!”.

Aşadar, moartea, temă des întâlnită în lirica populară, este un prag spre veşnicia în care cu toţii ne vom întâlni cu străbunii noştri, într-un colţ de cer. Până atunci, să pregătim merinde pentru sufletul nostru aducând, fiecare, prin talanţii daţi de Dumnezeu, un plus de valoare acestei lumi, mai ales acum, în ceas de sărbătoare, când Lumina este comuniunea între Cer şi pământ, aducându-ne împreună în cântare pe cei vii şi pe ai noştri ce se odihnesc, până la reîntâlnire, într-o stea.

Menuţ Maximinian