„De ce mă urăşti tu, frate, tot mereu ?

Tu nu ştii c-avem acelaşi Dumnezeu ?

Eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate, în noi doi un suflet bate, de român,

Iar în cer avem acelaşi bun Stăpân.

De ce oare nu mai vrem ca să ne ştim ?

Că din veac am fost aceiaşi buni creştini.

Toţi românii laolaltă n-am avut decât un Tată, sus în cer,

Iar în lume am avut un singur ţel.

Şi-am avut şi-o mamă bună pe pământ

Biserica strămoşească, orişicând,

Şi la bine şi la rău ne-a ţinut la sânul său, ne-a iubit,

Ca şi Întemeietorul ei cel Sfânt.

Crezi tu, frate, că părinţii-s bucuroşi

Când copiii între ei sunt mânioşi ?

Tu, române, ce-ai cu mine, că şi eu-s român ca tine, ori nu ştii

Că străinii nu vor pace-ntre copii?

Când necazurile ne-au împresurat,

În biserici împreună ne-am rugat.

Astăzi, când e libertate, ne urâm frate cu frate, fraţi români !

Nici părinţii cu-ai lor prunci nu sunt mai buni.

În numele dragostei de Dumnezeu

Oare cum se poate face atâta rău ?

Pentru un licăr de credinţă e atâta suferinţă, dezbinări

Între fraţi ce se iubeau până mai ieri.

Stăpâniţi, românilor, de acelaşi dor

Să fim iarăşi doar o turmă şi-un Păstor.

Doamne Sfinte şi-ndurate, dă-ne iarăşi unitate, cum a fost

De când ne-am născut creştini după Hristos!”