Fiicei mele Silvana 

 

I-am dus fiicei mele Silvana

în îndepărtata și vasta Canadă,

niște busuioc, niște cimbru, niște mărar de la Malin.

,,-De câte ori deschid dulăpiorul din bucătărie,

unde le-am pus,

le miros, pe rând pe toate”,

îmi mărturisea ea.

,,-Busuiocul mi-o readuce în față

pe bunica mea venind de la biserică,

cu o cantă de sticlă,

în care se afla agheasmă

și busuiocul se odihnea în ea

ca un fel de corabie mică,

ancorată în poziție verticală.

Cimbrul mă duce în cohea,

unde bunica pregătea,

în oalele de pe sobă

ciorbă de varză sau de fasole.

Pentru nerăbdarea mea,

eram răsplătită

cu câte o lingură de lemn,

plină cu varză abia cârcălită

sau cu ,,pui” de fasole,

așa cum numea bunica, boabele de fasole.

Cimbrul îmi mai deschidea o fereastră

în amintirile mele din copilărie,

fantastica zi a tăierii porcului.

Atunci bunicul presăra cimbru,

peste carnea pentru cârnați,

din covata de lemn

sau peste ingredientele pentru maioș.

Mărarul însemna biruința primăverii,

cașul și urda de la stâna lui Tica,

aceasta din urmă asfixiată

în neuitatele plăcinte cu urdă și cu mărar verde.

Mărarul mai era

și un fel de buzdugan

pe care Ajunul de Crăciun

îl arunca în oala cu găluște.

Mărarul de pe fundul oalei de lut

își răspândea mireasma înafara ei,

îi întâmpina pe colindători

de la intrarea lor în ogradă.

În jurul sobei, noi copiii

o obligam pe bunica să ne dea,

sarmale încă nefierte bine,

în pârgă, cum ne spunea nouă,

după ce ne tot amăgea,

că întâi mirosul trebuie să ajungă la Dumnezeu.

Aici e România mea olfactivă,

închisă în acest dulăpior,”

a adăugat Silvana,

înainte de a pleca de la ea.

Și boabe mari de lacrimi

au sudat aerul dintre noi,

ca o diademă a unui tablou,

pe care pereții bucătăriei

îl primeau bucuroși și îl așezau

într-un cui invizibil.

Ion Radu Zăgreanu