Oare credea genialul nostru literat că va rămâne neclintit pe verticala istoriei noastre? N-au rămas semne că și-ar fi depreciat existența, dar dacă „s-a dat grande” uneori, prin cafenelele Bucureștilor a fost un fel de joacă „de-a hai să râd de mine”. Căci Caragiale a fost un bărbat supărat. Doar că purta o altfel de... mască.

     Găsesec înr-o revistă titlul „Caragiale mereu actual”. „Mereu”? Pardon, monșer! O componentă genetică nu ține de intermitențe temporale, nu ține de conjunctură, ci de permanență.

     Una dintre „calitățile” românului, de care a avut parte de-a lungul vieții, a fost „prostia”. Goga, a cărui companie Caragiale o aprecia afectuos, notează undeva despre reacția psiho-somatică pe care Nenea Iancu o avea când se întâmpla să asiste la un moment de demagogie sau prostie fudulă, flecară ori agresivă: Acestea îi provocau „dureri fizice” - considera bardul de la Ciucea: „Fruntea i se întuneca, buzele i se împreunau într-o linie de dezgust și de silă nemărginită”.

     Se știe: A fost pe traseul vieți sale sufleur,  copist, ziarist, profesor, revizor școlar, comentator politic, director de teatru, patron de berărie și șef de revistă umoristică. Și-a asimilat un limbaj adecvat pentru toate secvențele cuprinse în scrierile sale. Înșir câteva (cumva, în postura „omului cu musca pe căciulă”) dintre „permanențele” sale:

* „Proștii mor, însă prostia e nemuritoare”.

* „Voiești a cunoaște lumea? Privește-o de aproape. Voiești să-ți placă? Privește-o de departe.”

* „Te-ai ridicat atât de sus, iubitul meu amic, încât, de aici, de jos, te văd atât de mic!”

* „Opiniile sunt libere, dar nu și obligatorii.”

* „Cel mai dureros lucru în dragoste e că sufletul ți-l fură, deobicei, cel care are mai puțină nevoie de el.”

* „O virtute împinsă peste o anumită limită începe a fi o curată meteahnă.”

* „Pentru un român care știe să citească cel mai greu lucru e să nu scrie.”

     Am zâs că a zâs!

    P.S. Umorul e o permanență a vieții. Ipostazele lui sunt greu de inventariat. Iar Caragiale, la noi, nu e decât un reper. Pe scara timpului, acest reper poate fi invocat și pentru vremi de dinaintea vieții inegalabilului nostru scriitor.

     Dacă tot suntem în agonia asta pandemică planetară, involuntar, ne duce gândul la ceea ce a însemnat în Țara Românească a anului 1813 zisa „ciuma lui Caragea” (Numai în București au fost 40.000 de morți, răpuși de ciumă). Se cunoaște însă mai puțin un text care i-ar fi produs (un fel de) ciudă zâmbăreață  lui Caragiale. A rămas într-un zapis următoarea notiță: „Am adunat 15 morți, dar nu am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit și nu l-am putut prinde.”

     Curat adevărat, monșer!