Un râu, Istoria ne poartă,

Așa, din veac în veac,

Pe unii-n-mare pompă,

Pe alții, ca-pe-un fleac.

Povestea-i-multă; te zguduie,

Te-nvață, ori te uită,

Dar ea-i mai bine spusă,

Molcuț, cu har, or hăituită.

Așa-mi voi spune crezul,

Povestea cum o știu,

Al nostru-lui tărâm,

În vers de jale, trist,

Cu lacrimi de român.

România țărancă-a-fost,

Vioaie, apă de izvoraș,

Dar oarecum grăbită,

S-ajungă la oraș.

Frumoasă, drept crescută,

Cu zestre-n-casă multă

Și bogății mănoase,

Ce alții invitau,

Și ei dădeau târcoale,

Căci mult o mai pofteau.

Dar ocoșă și toantă,

Orgia de război,

Cu ură a prins-o-n hăț,

Un mare, rău dezmăț.

Pofta carnală cu Neamțu-a-purtat-o,

Om vestic, instruit, și tare,

Dar rece, cu lăcomie-n zare.

Războiu-i crunt, și ca orgia,

Te-mbârligă, te-nșală-n pat,

Și iute te-azvârle-n

Marele păcat!

Când vlăguit ajunse Neamțul,

Un altul, viclean și nemilos,

A amăgit frumoasa Românie

În mod fraudulos!

Rusul cu patimă iubește,

Dar tot așa te sfârtecă,

Te domină, te-njosește.

După măcel, orgie de război,

Frumoasa Românie

Din nou s-a deșteptat, cu Estul.

Rusu-i când geniu, când mujic,

Puhoi anarhic vinea el,

Și nesătul.

Mireasă, a noastră țară amăgită,

Cu satu-n lacrimi și obârșia ruptă,

Cu hramul vanitos și beat,

S-a împăcat cu soarta,

Cum i-a fost dat.

Comunismul bărbat n-a fost ,

Cum fost-au-fost bărbați,

Și vraiște-a făcut țara,

Ca cei mai răi argați;

La vorbe bun, la cinste nu,

Un om labil,

Un tată laș,

Nevrednic de nevastă,

Și de al său copil.

Ca o femeie-n floarea vieții,

Țara s-a rânduit din nou,

De-a binelea, cu ai săi copii,

Cu secera, ciocanul,

Pe roși obârșii.

Muncit-au proletarii,

Slogane s-au rostit,

Și-au defilat cu norma,

C-așa s-a poruncit.

Norod s-a ridicat din fostul sat,

Sub talpă de mârlan,

Crezut, iubit de toți, de toate,

Despot ridicol, un tiran!

Ca-n vetrele unde minciuna-prins,

Și rostu-a-șchiopătat,

Cu vorbe-nșelătoare,

S-ajuns la zile aprige, tulburătoare.

Dar foamea și restriștea bune nu-s,

Și-n veci n-au fost.

Iar biata Românie,

Cu țâțe supte și cu poala-n cap,

Nu mai avea tărie.

Când răul rău a fost și hăul hău,

A răbufnit norodul asuprit,

Și biciuit, poporul său.

Și huduitu-l-au pe-al lor tiran,

Cu strigăte, pe trist maidan,

C-așa-i destinul omului ce face rău,

Despot mârlan.

Dar din argați argați se fac,

Și cinstea nu-i a lor,

Ș-așa l-au sfârtecat pe-al lor iubit,

Lider pompos, nechibzuit.

Și cu norodul n-au ținut,

Că îs vătafi, și-au fost hatmani,

Și pusu-i-au pe-ai lor mineri

Să-i bată pe români.

Și istovit-au țara,

Și vlăguită a fost,

De zestre, de mănoase,

Vândută-n cârdășie,

Derivă, pe furiș,

Cu mari ponoase.

Slugoi de rus rușine n-are,

Ba chair ca turcul, grecul,

Cu cruci te-nșală,

În jug mental te pune, și te-nmoaie,

Ca să consacre furtul.

Și țării, roasă de păcat,

Așa îi trece vremea,

Iar zestrea ei, făloasă,

S-a topit, în sfert de veac,

Rușine rușinoasă.

Și dusu-s-au cei harnici, și cei buni,

Cei vrednici, și temerii,

Milioane, în voie neclintită,

Și a rămas o mamă-n loc,

Ființă chinuită.

Că popi îs mulți, copii puțini,

Și vlaga scade iute,

Iar mamele nu spun cum îi,

Că-s slabe, osândite.

Dar păru-i alb, și viața pe pământ

Vai, nu contează,

Când duhu-i amâgit, călduț,

Și mintea-ncețoșează.

Doctor al societății nu-i,

Ca să ne spună boala,

Și țara-i dusă de un val,

Spre beznă, mituri, alandala.

Dar țara scade, rodu-i mic,

Și cât îi bun se duce,

Iar ce rămâne-i neplătit,

Lăsat să se descurce.

Și-n-timp ce hoții fură, popii mint,

Și guvernarea scade,

C-așa fac mârșavii când înrobesc,

Pe cei ce-s cumsecade.

Așa v-am spus povestea mea,

Cu duh și neaoș hram,

Că în zadar mă strădui...

Înebunit, ca Iancu Avram.

Iar mama țară, mamă îi,

Fragilă și-nfricată,

Că încă-un sfert de veac s-a duce,

Până când..., S-a face judecată.