1

visele mele n-au vocaţie

nu le pot împleti ca părul femeilor

visele mele au faţa plină de praf

de absenţe

de imprecaţii

ele nu prevestesc nimic

pentru mine

ori pentru alţii

şi se sinucid în fiecare dimineaţă.

2

De la voi, fecioare

Ce-n salbe întunecate

tăcerea îmi purtaţi

ori mângâiaţi vorbe

şi lunecoase brocarturi, n-am să plec.

Nici o corabie în portul acesta nu intră.

Doar casele albe

poartă sunete necunoscute

în pântecele lor.

O, aici vin lumile fără memorie,

Sărutând nisipul.

3

În zadar mângâi malul

şi păşeşti peste el,

în zadar faţa-n valuri ţi-o-ngropi;

toate de tine s-or lepăda

şi stinse au să tacă.

Viaţa n-o ştii, moartea n-o ştii,

vântul îţi răscoleşte cotloanele şi scoate în unghii

mici vietăţi nedeprinse cu ziua.

N-ai să mai poţi murmura „eu sunt”

niciodată.

Din pielea ta se prelinge neauzit

doar transpiraţia tristeţii

şi moartea ultimului gând trezit.

4

Mâini frumoase şi singure

de femeie lusitană

lasă trupul meu necules

sub arcade-ntomnmate,

sub viţa-de-vie cu mireasmă neliniştită.

E carnavalul presimţirilor tăcute

şi-o vreme niciodată vieţuită

se strecoară prin sângele meu.

Ce mai rămâne când în arbori sfinţi

păsările îşi rostesc aiurite

ultimele elegii?

Ogive, bolţi, arabescuri,

himere cu straiul cernit

străbat pieziş un orizont nelămurit,

dincolo de mine cel mai înalt.

5

Sufletul curge-nspumat peste praguri

şi-n verdele undelor zac

scoici risipite, umbre străvezii.

Câteodată vin fúrii cei aprigi de sete mânaţi,

câteodată femei încercănate

se culcă pe valuri şi cântă.

Scoici risipite, umbre străvezii.

6

Printre bătrânii mei s-a lăsat bruma.

Ei au închis ferestrele spre stradă

nestingheriţi să-şi vorbească deasupra sângelui.

Eu sunt fiul lor din vremea de secetă.

Nu mă cercetaţi de ce mă preling pe străzi

ca apa fără de rost.

Cineva plânge ca lumânarea pe-o masă tăcută,

scrijelind pe aer un poem,

cineva aşteaptă să mă întorc târziu:

s-ar putea să fiu bătrân,

s-ar putea să nu mai fiu.

7

Tâmpla atinge pământul

ca un genunchi de bătrân

la apa Aheronului.

Cât de adânc răzbate din ziduri

cântecul de vremelnicie, de dragoste şi moarte…

E o muzică în care îngerii nu pot trăi.

Cetatea cea mare, desfrânata cetate,

viaţă strivită între cutele zilei,

vreme când înfloresc ciulinii.

Umbra se-ntinde pe nisipuri şi-adoarme,

în cer poienile s-au închis,

doar luna, ca un drumeţ obosit

păşeşte agale pe uliţi.

Gândul e rană. La o fereastră

mâna fecioarei alungă tainice amăgiri.

E noapte. Rătăcit prin crângul minţii

să mă cufund în vise nu mai ştiu.

Se roagă-n taină, cu tristeţe sfinţii

în graiul lor adânc şi străveziu.

8

N-am învăţat niciodată plutirea.

Încleştat în ţărână ca nucii bătrâni

mi-am întins mâinile să mă prind

de umbra ta şi să-ntreb :

“Eu pe unde s-o iau, Doamne, pe unde ?”

În visul acesta interminabil

tu mă priveşti şi duci un deget la buze

cu o neclintită siguranţă.

Viaţa e o haină pe care o porţi

până la destrămare,

un roman de duzină

sau poate atingerea mâinii

pe marmura neagră,

pe dorul şi durerea şi uitarea

din care-ai apărut.