Bistriţa nu ar avea foarte multe motive să intre în mitologia naţională. Unul dintre ele l-aş oferi eu acum: ultima vizită a lui Ceauşescu în ţară a fost la Bistriţa; înainte de a fi suspendat, ultima vizită a lui Băsescu în ţară a fost tot la Bistriţa; iar de ministrul Blaga nu mai are rost să amintesc, deoarece evenimentul tocmai s-a petrecut.

Ministrul Blaga a recurs însă la un gest pe care prea mulţi politicieni l-au uitat. Orice om e dator să-şi apere onoarea, mai ales atunci când ea îi este pusă în pericol. Că ministrul în cauză a fost cumva forţat să o facă, o demonstrează tocmai gestul sau.

Fără intervenţia preşedinţiei, simpla demisie ar fi fost suficientă. Odată ce ea a apărut însă, ministrul s-a văzut nevoit să-şi apere onoarea pe care alţii i-ar fi călcat-o în picioare. Despre faptul că dl. Blaga ţine la onoarea sa, spre deosebire de majoritatea colegilor săi din guvern, sau despre ascendentul pe care fostul ministru l-a câştigat în partidul său nu ne vom exprima aici, evoluţia pe termen scurt le vor elucida.

Despre onoare însă, mai întâi în politică şi mai apoi în toate domeniile ar merita să vorbim mult mai mult. În ţara în care economia se prăbuşeşte şi miniştrii se fac că nu vad, în care diplomele universitare sunt falsificate şi profesorii sau comisiile tac, în care doctorii iau bani de la pacienţi înaintea operaţiilor, în care profesorii îşi meditează propriii elevi de la clase, în care liderii de sindicat îşi pun rudele în posturi administrative, în care evaluatorii de orice fel sunt bucuroşi când evaluaţii sunt bogaţi sau în care oamenii îşi dau cuvântul de onoare pentru a trage eventual o ţeapă financiară, ar părea totuşi că onoarea e un concept pe care nimeni nu mai dă doi bani.

Din toate aceste motive cred că demisia de onoare a lui Blaga nu trebuia să treacă atât de uşor peste atenţia publică şi mai cred că printr-un astfel de gest ministrul Blaga şi-a început de fapt adevărata carieră politică. Rămâne doar de demonstrat că am avut dreptate.