,, Nu lăsa Măicuţă

Să pierim pe cale,

Căci noi suntem fiii

Lacrimilor tale’’

Cu mulţi ani în urmă, ilustrul profesor universitar clujean, Ion Apostol Popescu scria despre Nicula că este cel dintâi centru al artei icoanelor pe sticlă din Transilvania.

Constatările sale au fost confirmate de cercetători renumiţi care au evidenţiat faptul că această artă datează din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, devenind un fenomen cu aspecte multiple în veacurile următoare.

Nicula este unul dintre satele vechi de pe Someş, situat în apropierea Gherlei. După tradiţia populară, numele lui se trage de la un pustnic care se numea Nicolae. Aici exista o adevărată şcoală de pictură populară aflată pe lângă mănăstirea din lemn cu hramul ,, Sfintei Treimi’’ şi apoi a celei care îi va aduce faimosul nume cu hramul ,, Adormirea Maicii Domnului’’, unde călugării şi meşterii ţărani erau înzestraţi cu un simţ deosebit de-a sesiza lumea lăuntrică a omului.

Înflorirea pe scară mare a artei pe sticlă a început imediat după pictarea , în anul 1681, a icoanei Maicii Domnului de către preotul Luca din Iclod, sat la 12 km de Nicula.

Această icoană constituie primul model de care s-au folosit pictorii icoanelor pe sticlă, având un larg ecou în zonă, dar şi în împrejurimi. Ea a fost cumpărată de meşterii niculeni şi păstrată în biserica din sat.

Între timp, faima ei a crescut, ceea ce l-a determinat pe contele Sigismund Korniss să o ducă cu mult fast la castelul său de lângă Dej. Aici vor veni mulţi artişti străini să reproducă icoana pictată de un modest, dar talentat preot din sat.

După puţină vreme, Nicula şi satele româneşti din jur au cerut înapoi icoana ,care le-a fost restituită în 1685. Ea a devenit în acest scurt timp renumită în toată Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, trezind admiraţia , până şi a unor pelerini din Slovacia, fiind cunoscută ,, ca făcătoare de minuni’’. Antioh Cantemir a trimis meşteri la Nicula ca s-o copieze pentru ,, spăşenia şi frumuseţea ei’’.

Acelaşi lucru îl face cunoscutul zugrav în spirit bizantin, Vlaicu din Muntenia care rămâne impresionat de icoana ce a lăcrimat la mănăstirea Nicula. Un observator atent al acestei icoane scria :,, Faţa Maicii Domnului este lungăreaţă, de culoarea spicului de grâu. Ochii negri, foarte expresivi te urmăresc din orice latură te uiţi la ea , te priveşte cu milostivitate, cu dragoste şi blândeţe’’.

Icoana a avut un mare ecou printre ţărani. Ei au căutat s-o imite în operele lor, nu fără a-şi aduce din plin contribuţia. Scriitorul A.E.Baconski se întreba :,, De unde or fi luat aceşti artişti bizari rafinamentul unei arte pe care nimenea n-a mai fost capabil s-o însufleţească de atunci ?’’.

Există numeroase versiuni ale icoanei Maicii Domnului, fiecare având ceva aparte, o fizionomie anumită, particularităţi de desen, atmosferă, culoare şi tot ce poate fi mai frumos.

Într-o variantă, ,, Fecioara Maria’’apare cu faţa albă şi privirea de un omenesc cald. În locul voalului de nuanţă roşiatică ce-i ascunde părul, apare unul de culoarea paiului, căptuşit cu un verde asemănător aceluia al ogoarelor roditoare. Pruncul Iisus priveşte în ochii duioşi şi expresivi ai mamei şi suge. Această imagine constituie un vibrant şi sincer elogiu adus maternităţii.

În alte icoane, Maica Domnului priveşte spre lume şi spre Iisus răstignit pe cruce, trăind această tragedie. Chipul Sfintei Marii este prezent în mai toate momentele din viaţa lui Iisus.

Arta culorii vestiţilor iconari de la Nicula este un senin al dragostei şi dorului nemărginit pentru Maica lui Dumnezeu şi a noastră a tuturor, cea care întruchipează lumina, bunătatea şi rodnicia.