Cu bucurie am ascultat din media că vor fi, în curând, manifestări culturale deosebite la Baia Mare şi la Mănăstirea Rohia pentru aniversarea călugărului-scriitor N. Steinhardt.

În oraşul Bistriţa au loc de ceva vreme evenimente culturale importante în amintirea lui N. Steinhardt pentru a marca Centenarul naşterii sale.

Înţeleg că se va lansa o nouă variantă „inedită” a „Jurnalului fericirii” cu textele schimbate ca ordine, „o reasamblare a cărţii”, se spune.

Textul de la pagina 38-39 din „Jurnalul fericirii” , Editura„Dacia”, Cluj-Napoca, 1995, oare unde îl vom găsi în varianta inedită, anunţată de prof. univ. George Ardeleanu, ce va fi lansată la Biblioteca din Baia Mare cu ocazia sărbătoririi a 100 de ani de la naşterea călugărului Delarohia.

Să citim acest text:

„- Cu Dumnezeu nu-i de glumit: „Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şi din casa tatălui tău”, „I-aţi crucea ta”, „Vino după mine”, Vegheaţi dar”, „Spălaţi-vă şi curăţaţi-vă!”, „Du-te şi strigă”, Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă”.

Nu se stă locului; nu-i rost de încropire, de confort, de moale, de visare; Oblomov e osândit; în lene, boală şi nebunie nu-şi poate nimeni găsi pretext. (Şi nici măcar în dreptate: smochinul.)

Dar Marta, atunci, de ce e dojenită? Pentru că o reţin fleacurile, se osteneşte în zadar şi pierde măsura, se agită. Domnul ne cheamă la treburi serioase: moartea e pe noi, şi noi cu ţigara în pat(ca Oblomov) ori ne spetim pentru nişte blide ca şi cum ar fi esenţe(ca Marta)!

- Fraza cea mai de folos pentru a te apropia de creştinism şi a începe să întrezăreşti o dâră de lumină este alcătuită din aceste câteva puţine, uluitoare cuvinte ale lui Sir Thomas More (Saint Thomas More au grijă – îndreptăţită grijă – să-i spună catolicii englezi), adresate unui prieten căruia voia să-i dovedească absoluta încredere ce-i acordă şi serioasa sinceritate cu care-i vorbeşte: I trust I make myself obscure. („Nădăjduiesc că mă găsesc pe mine însumi obscur”).

Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de:

cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divină a creştinismului. Deşi Papini afirmă că Fericirile sunt textul pe care globul pământesc şi omenirea îl pot invoca spre a justifica rostul în cadrul unui concurs cosmic, mie unuia „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele” mi se pare şi mai obscur – apofatic, mai final. E paradoxal, e însăşi taina actului de credinţă prin efectul căruia şi legăturile covalente ale codului genetic – numai misterul nu le lipseşte! – sunt lăsate mult în urmă. Nu cred şi totuşi mă rog. [...] ...gândind credinţa o scoatem din inefabil, din candoare. Dar şi ieşirea, nădejdea, nimic nu-i pierdut: pentru că, smerit, adaog: ajută-mă, luând aminte că omeneasca mea condiţie e indiscutabil legată de paradox şi contradicţie. Simultaneitatea textului ar trebui să ducă la deznădejde dacă n-ar fi acel scurt ajută care – fărâmă de bob de sare, infim catalizator cu uriaşe puteri de trasmutare şi nebănuite consecinţe combinatorii – rezolvă cuadratura şi preface strigătul buimăcirii în lacrimile încrederii.”

Iată, că, prin culegerea la calculator a acestor cîteva cuvinte din Jurnalul fericirii din biblioteca mea ( ţin să mulţumesc, aici pe blog, Doamnei Samoilă Dafina de la Cluj care mi-a dăruit cartea în 27 mai 1997 când eram colege în Sistemul public de pensii „la pensii carevasăzică”) am ţinut să ne amintim de o personalitate uriaşă a culturii române, de un evreu trecut conştient şi responsabil la creştinism.

Este o bucurie că în oraşul Bistriţa şi în judeţul Bistriţa-Năsăud sunt mulţi oameni care l-au cunoscut personal pe genialul scriitor.

N. Steinhardt s-a născut doi ani mai devreme, dar în aceeaşi zi şi lună cu tatăl meu, Jănică Dodiţă, la 12 iulie 1912, dar ce destine diferite!

Prin prisma sufletului omenesc şi a originii noastre divine comune, amândoi au fost oameni geniali, dar cu destine diferite, şi aş aminti doar că Steinhardt s-a născut lângă Bucureşti într-o familie activ implicată în viaţa socială şi istoria României, copilărind într-o casă unde „schimburile de vizite dintre familia sa şi familii aparţinând aristocraţiei culturale şi administrative, atmosfera sărbătorilor creştine îl apropie pe micul Nicu-Aurelian de ortodoxie.” , iar tatăl meu s-a născut orfan de ambii părinţi la 12 iulie 1914(tatăl mort puţin timp înainte, iar mama lui a murit la naştere- el era al zecelea copil pe care îl năştea!) şi a fost „înfiat” de nişte boieri la care a fost slugă, dar a fost ortodox din naştere şi i-a dat Dumnezeu o familie frumoasă de la tinereţe – căsătorindu-se cu mama mea în anul 1938 – şi ea orfană, de la trei anişori, de ambii părinţi.

Steinhardt a ajuns un mare scriitor, iar tatăl meu a avut mulţi copii, din care mai suntem 4 în viaţă.

Dar, prin ce a scris, şi cum a îndrumat, mai ales tineretul, şi N. Steinhardt are mulţi copii spirituali. Eu, după ce am citit, prin anul 1994, cartea ce conţine predicile de monah – „Dăruind, vei dobândi”, m-am considerat copilul lui.

M-a impresionat atunci Prefaţa , doream să ştiu cine e autorul, şi, prin graţie divină, în anul 2006, fiind la Bistriţa, l-am cunoscut personal pe Preotul-poet Ioan Pintea cel care a prefaţat cartea, carte care mi-a schimbat viaţa, aşa cum am denumit volumul „Dăruind vei dobândi” într-un capitol din „Scrisul şi Cititul”, prima mea carte autobiografică publicată în anul 2007 la Editura Limes, Cluj-Napoca.

Minunate sunt lucrurile lui Dumnezeu! După 12 ani (12 cifră magică) de când mă impresionase atît de mult cartea „Dăruind, vei dobândi” şi de când se ivise dorinţa de a şti cine este scriitorul care a prefaţat-o, Preotul Ioan Pintea, ucenicul lui Steinhardt, mi-a dat ajutor preţios ca să scriu despre cărţile citite pe care tot notam impresii şi dânsul arătând la nişte scriitori cum am subliniat şi notat impresii pe cartea aceasta le-a spus: „vedeţi cum se citeşte Steinhardt?”, iar mie mi-a spus un lucru de care nu eram conştientă, dar avea dreptate: „vă scrieţi jurnalul pe cărţi”.

Minunate amintiri ne vin în minte acum, când îl sărbătorim pe monahul Steinhardt.