Poetul Gheorghe Mizgan surprinde, prin volumul „Roua din cuvânt”, apărut la Editura Singur din Târgovişte, în primul rând cu vibraţiile lirice care transpun frumuseţile lumii înconjurătoare în cuvinte-vers: „Sunt mai aproape de natură/ Sunt mai aproape de izvor/ Simt susurul în bătătură/ Simt viaţa-n gânduri care mor”. Poetul îşi conturează, în atelierul de creaţie, portretul sentimental: „Aşa sunt eu printre fiinţe/ Doar Dumnezeului mă închin/ În val purtat de suferinţe/ Ducând povara vreunui chin”.

Poezia lui Gheorghe Mizgan străbate dincolo de versul clasic, însă păstrează frumuseţea sonetului: „Sunt un copac în toamna ruginită/ Cu frunze fremătând de atâta dor/ În aşteptarea clipei mărginită/ De vântul îmbrăcat toreador”. Sub cerul versurilor, fiecare element al naturii îşi are rostul lui, poetul ştiind să amplifice prin culori: „Natura străluceşte printre pleoape/ În cântecul de leagăn pământean/ Gingaşe flori pe culmi şi pe hârtoape/ Multicolor se scaldă peste an”. Sub aripile viselor se ascund clipe de eternitate pe care poetul le aşază în casa versurilor: „Am ales din ceruri stele/ În şirag pe-un curcubeu/ Printre doruri şi zăbrele/ Să le pun la gâtul tău”. Fiind martorul gândurilor unei generaţii, poetul vede prin ochii scrisului tainele care însoţesc fiecare zi: „Dar visul tău – pretext de amăgire/ Deşi mărunt cuprinse universul/ Dorinţelor strivind a lor trăire/ În spaţiu-n care încape numai versul”. Precum focul care arde pe rug, sufletul poetului se contopeşte cu poezia, iar versurile se aşază, rând pe rând, pe cărări imaginare, convieţuind împreună în poezii: „Prin spaţiu alerg după o stea aparte/ În noaptea blândă a vieţii mele/ Călătorind întruna printre stele/ În visul meu să-l nemuresc în carte”.

În acest spaţiu al poeziei, Gheorghe Mizgan se plimbă precum în casa vieţii: „În grădina poeziei/ Un poem îmboboceşte/ Din izvorul fanteziei/ Roua din cuvânt luceşte”. Atunci când se află pe calea sacralităţii cuvântului, poetul risipitor revine acasă: „Şi-a pierdut poetul lira/ Dus de vânt aleatoriu/ În curentul şi-n satira/ Rimelor de abator/ Dezbrăcat şi fără rime/ Strânge vrescuri din poeme/ Sufletului să-i imprime/ Scântei din diverse teme”. Pe aceeaşi linie se află şi poezia „Fără de cuvânt” în care descoperim cum ar arăta lumea fără comunicare: „Cetate fără de cuvânt/ Din multe aspre necuvinte/ mai osândit să port veşmânt/ Din vers amar ca-nvăţăminte/ Să-mi cânt durerea grea din vers/ Pribeag şi plin de-amărăciune/ Cetate, dorul ce l-ai şters/ În mine-i jar şi mult tăciune”.

Coperta înfăţişează puritatea unei lumi ce stă să se nască prin ochiul unui copil, fiind o reproducere după o lucrare a poetului-pictor Gheorghe Mizgan.

Cartea este o oglindă a sentimentelor trăite de poet, aşezate frumos în versuri, care devin creaţie spre nemurire.