Leon Cok vine în faţa cititorilor cu prima carte de versuri intitulată „Magnetul răului”, apărută la Editura Nova Didactica. Volumul prezintă zbaterile interioare ale tânărului care s-a născut pe aceleaşi meleaguri cu Liviu Rebreanu, având, după cum el însuşi declară, două pasiuni: sculptura şi pictura. Timpul este cel care i-a adunat frământările interioare în versuri care acum sunt aşezate într-o carte care vorbeşte despre salvarea prin recunoaşterea păcatului: „Ce răi am devenit deodată/ Şi sufletul l-am făcut scrum/ Oameni cu inima de piatră/ Cum de-am ales, Doamne, acest drum”.

Versurile păstrează ritmicitatea clasicismului, fiind într-o continuă admiraţie pentru toate darurile primite de la Cel de Sus: „Cât te iubesc pe tine soare/ Şi aş putea să-ţi spun/ Că fără tine n-aş vedea/ Nici cărare, nici drum”. Cu o puternică fibră patriotică, Leon Cok vibrează de câte ori aude trăirile legate de patrie: „Ţara mea nepreţuită/ Românie te iubesc/ Vreau odată să dispară/ Toţi acei ce te hulesc/…/ Hai români de pretutindeni/ Vreau să fim uniţi acum/ Vreau respect şi libertate/ Mergem toţi pe acelaşi drum”. La 30 de ani poetul îşi conturează un portret pe care ar trebui să-l avem fiecare dintre noi: „Motorul fericirii noastre/ Ce demarează cu iubire/ De reuşim să-l pornim/ Va merge-n veci fără oprire/ Căldura ce-o avem în suflet/ Şi ce ne-a dat-o Dumnezeu/ Ca să o dăm la cei ce n-au/ Să-i ajutăm când sunt la greu”. În spaţiul poeziei descoperim liniştea de acasă: „Oricât de rău mi-ar fi/ oricâte greutăţi m-apasă/ Un singur gând mă linişteşte/ E gândul ce mă duce acasă”. Aici, pe tărâmul credinţei, fiecare dintre noi îşi găseşte seva vieţii: „Vreau să ştiu cine n-ar vrea/ Înapoi să se întoarcă/ Când aicea a crescut/ A mâncat şi a băut apă”. Sufletele părăsite îşi găsesc salvarea în rugăciune: „Atunci când n-ai lumină în suflet/ Prin beznă mergi atât de greu/ Şi n-ai să vezi poarta speranţei/ Care te va ghida mereu” sau „Omule nu te mai crede/ Mare puternic pe pământ/ Cu grijă împarte-ţi bogăţia/ Să nu te văd că pleci plângând”. În tot acest spaţiu al regretelor, fericirea vine din mulţumirea către Cel de Sus: „Doamne, îţi mulţumesc ţie/ Pentru tot ce mi-ai dăruit/ Dar mai dă-mi acea raţiune/ Ca să mă faci fericit”. Dincolo de versuri se ascund sentimente profunde iscate din dorinţa de a fi un apărător al credinţei: „Pe trepte urc şi eu/ Încet, spre Dumnezeu/ Doamne, te rog ai milă/ Şi de sufletul meu”.

Poezia care încheie volumul este precum un testament al poetului, prin care cere cititorului îngăduinţă: „Nu mă mai criticaţi dur/ Că nu sunt scriitor/ Sunt doar un visător/ Cu iz de începător/…/ Poate-s mesaje dure/ Dar sigur asta simt/ Nu vreau să spun minciuni/ ce rost ar avea să mint”.

Prin volumul său, Leon Cok pătrunde într-o lume a misterelor, acolo unde fiecare gând este străbătut de dorinţa eternităţii.