balconul meu de-acasă

e invadat de porumbei

ce-ar vrea să vină la mine

aici, departe, şi să-mi aducă veşti

despre tine -

dar ce pasăre ar ajunge până în cafenea?

ar trebui să ies pe străzi să o caut,

de unde să ştiu care e cea însemnată, adevărată?!...

ar trebui să încep să vorbesc

şi ea să mă recunoască

după cum te invoc, te alint, te învăţ,

să-şi dea seama că noi doi semănăm

la scris şi la zis

la Paris,

în cafenea,

cafeaua se face pasăre

şi eu îţi beau aripa dreaptă

apoi aripa stângă

şi trupul uşor şi greu

care a ajuns până în mine -

porumbel, porumbel, porumbel

încă o înghiţitură - e ultima

şi voi purta numele tău

fără ca nimeni să ştie;

ar trebui să mă identific

măcar acum, la ieşire,

ca ei să ştie că am trecut pe aici

într-o misiune onirică, magică aproape,

cu tine, precis şi imprecis,

decis şi indecis,

în cafenea, la Paris...