În pantofi cu toc cui,

Neliniștea mea tropotește

Pe caldarâmul pictat cu îngerii zăpezii de ieri.

Alte păcate îngroașă foaia ziarului

În care am ambalat ghioceii și amintirile.

Din sticlă ieftină și verde este și secunda

Pe sub care trec cu vioara lui Enescu la braț.

Deși sunt afonă, cânt în gura mare geamparale, rock

Și toate serenadele cu trandafiri înfloriți...

Universul meu intră perfect

Într-un plic mov și mai parfumat

Decât străina ce coboară din Orientul de Est.

Nimic nu este imposibil

În dimineața asta peste care soarele și gunoierii

Trag târșul de nuiele al unui nou început.

De ce te iubesc?!

Eu sunt ceea ce sunt,

O scamă de poem

Agățată de haina ta, Veșnicie,

Un punct și o virgulă

Pe foaia asta velină...

Dincolo de turnu-mi de fildeș,

Tremurând pe picioare prelungi

Mama mânzului

Rupe în dinți cordonul de argint.

Lumina a renăscut!

Nechează de sub coaja de sare toți caiii de mare

Și... în planul opus,

Merii pădureți schițează umbre chinezești pe pereți.

De ce te iubesc, himeră cu unghii fragile și dinții linchizi,

Lostrița înnotând prin ceruri?!.

Sunt numai vagabondul care

De aseară poartă pălărie cu pamblică moale

|De catifea .

Ș, apoi?

Trece doar o iluzie prin burugul meu

Cu șifonuri dalbe în ferestre-nguste

Și sevele sculptând statui în crengile de tei.

Mâinile tale mă mângâie,

Mă rup în două, în patru; în cruce

Așa, ca pe o prescură din grâul de anul trecut.