Dragoş Ionescu scrie o poezie problematică, în care se regăseşte omul contemporan, ce trăieşte într-o lume încărcată de nedreptăţi, dileme, confuzii şi anxietăţi.

Volumul său, inteligent intitulat „Alter ego”, constituie un exemplu de trăire prin poezie. Deşi construit dintr-o succesiune numeroasă de scurte poeme (sau micropoeme fără titlu), adevărate notaţii psihologice, volumul în ansamblu poate fi luat drept un singur poem de vastă întindere, o adevărată anamneză individuală a unui Eu revoltat şi incomod, ce-şi investighează profunzimile sufleteşti şi se revoltă împotriva nedreptăţilor vieţii prezente.

Cu iluzia schimbării într-o lume duală, „Eul” său e o „zbatere de lacrimă” împotriva unui destin ostil.

Există însă în poezia lui Dragoş Ionescu un filon de pesimism, multe din notaţiile poetice ale sale purtând umbra unei „ursite a singurătăţii”:

„Strigătul mi-e crud

Între zbatere şi lacrima plânsă

Hrana zilelor de mâine

a întrebărilor nerăspunse

sfârşesc în ursita singurătăţii”.

Lupta cu timpul implacabil, cu „ghilotina istoriei” este o temă îndrăgită a autorului, pe care o transfigurează cu artă şi originalitate, realizând poeme ce ating măiestria artistică a unui poet înzestrat şi original.

Unele dintre aceste versuri, foarte concentrate ca notaţie, se disting prin una sau două metafore strălucitoare, dându-le aspectul unui „haiku” dezvoltat.

„Cândva, de mult,

am coborât în

pădurea de oameni.

Nu mi-a fost frică,

doar freamătul ei

mă nelinişteşte,

aşteptând

semnul tainei.”

Eu cred cu certitudine în viitorul poeziei lui Dragoş Ionescu, care se distinge prin profunzime şi originalitate.