ELANII FANTOMĂ

i-am văzut

cu ochii mei i-am văzut

pe pajiştile de la marginea pădurilor

din preajma oraşului Anchorage

sau chiar pe străzile de la marginea lui

se prelingeau ca orbii

halucinant alunecau pe coridoare pustii

prin tunele abandonate

elanii fantomă

în vremea aceasta masculul dominant îşi etala coarnele monumentale

lăsându-şi amprentele olfative pe trunchiurile arborilor

îşi umfla buzele împăroşându-se dinaintea femelelor în rut

şi punând pe fugă adversarii după câte o aprigă încleştare

uitaţi de lume

expulzaţi de ai lor

elanii fantomă se mişcă lent şi confuz

cu capetele atârnând ca baniţele

sunt numai piele şi os

pielea atârnă pe ei ca file de carte îngălbenite

cu literele şterse

căzute

în colbul veacurilor

în efortul lor disperat de-a scăpa de căpuşele ucigaşe

care li se înfipseseră în carne ca nişte gloanţe vii

încearcă să-şi lepede pielea rămânând ca jupuiţi

în lumina îngheţată a iernii polare

înaintează astfel

împleticindu-se

pe culoarul îngust

din ce în ce mai îngust

al morţii definitive

elanii fantomă

istoria mare nu-i va consemna

însă fi-vor negreşit menţionaţi într-o notă de subsol

în marea istorie naturală

şi – de ce nu – chiar şi – într-un capitol rezervat aezilor

din toate timpurile – în istoria românească a literaturii

BALADA DRUMEŢULUI

hai cu mine în noapte

hai cu mine

nu spun că va fi bine

spun doar că vom înainta

ne vom îndepărta

vom dispărea

din raza privirii oricui

zeii doar avându-ne

poate

în vedere

hai cu mine

hai cu mine în noapte

pe trunchiuri de pin

arse pe jumătate

pe jumătate intrate în putrefacţie

pe trunchiuri de pin furate muntelui pluti-vom

în josul fluviului

atenţi la curenţi

până la marea cea mare

hai cu mine adânc în noapte – îţi şuier

şi voi răsuci pentru tine alean şi cutreier

ne vom întinde pe plute pe spate

şi ne vom uita la stelele îndepărtate

îţi voi şopti cuvinte nemaiauzite

iar tu-mi vei povesti vrute şi nevrute

dar ce spun eu

tu nu trebuie să zici nimic

tu nu trebuie să faci nimic

lipiţi unul de celălalt fi-vom una

una vom fi şi nimeni şi nimic nu ne va putea despărţi

în vecii vecilor

hai vino

vino cu mine în noapte

curând se va crăpa de ziuă

şi noi n-am închis un ochi

nu ne fie de deochi

FESTIVAL DE POEZIE

putea-s-ar

oare

poezia-ntrupa

într-o femeie urâtă rea ca şi cretină

da – a zis poetul francez

nu – a zis poetul austriac

de ce nu – a zis belgianul

nu – a zis spaniolul

da şi nu – a zis poetul helvet

dar voi – poeţi români – voi de ce tăceţi

ce vreţi să spuneţi cu tăcerea voastră

dar poeţii români nu catadicsesc să răspundă acestei provocări

ei continuă să tacă cu îndărătnicie

arborând boticuri de pisici şi faciesuri de căţelandri

ori făcând fiţe de inşi coborâtori din alte lumi

doar unul dintre ei

cel mai direct mai radical

mai imprudent măcar dacă nu mai curajos

grăi într-un sfârşit – Poezia a murit

aşa grăit-a cel-într-un-târziu-dumirit

xxx

ea nu era nici Muza

nici Poema

ea era doar ea –

unică inconfundabilă fără pereche

numele ei nu era nume

ea nu avea nume

era fără nume

fără nume

muiaţi-aş codiţele argintii

în cerneala unui nou poem

ca să pot scrie bucurie

bucurie bucurie

dar de ce moartea stârneşte erosul până-ntr-atât

încât omul devine de nerecunoscut

de unde să ştiu eu –

mai bine chestionaţi-i pe tătuca Freud şi pe discipolii săi

mai mult sau mai puţin fideli – vă zic

apoi tac chitic

xxx

zile la rând

dar ce zic zile – ani de zile

la rând n-a avut ochi pentru nimic

nici urechi de auzit

până adineauri când

ieşind cu gunoiul ca de obicei

a văzut, în sfârşit, da, a văzut

cu ochii lui l-a văzut pe grăsanul de la prima scară

uriaş sub cupola într-aurită a frasinului

îmbuna-s-ar vremurile de noi

de s-ar îmbuna multe-n lume s-ar schimba

îmbuna-s-ar vremurile odată

apoi

înaintând pe cale

doi adolescenţi îndrăgostiţi au trecut pe lângă el înlănţuiţi

mână-n mână plisc în plisc gambă lângă gambă

îmbuna-s-ar vremurile

un şcoler păşeşete grabnic

cocoşat sub greutatea ghiozdanului

deloc mai lejer se mişcă zilierul îndoit sub poveri

de s-ar îmbuna multe-n lume s-ar schimba

„sărutări de mâini doamnelor” – zice

îndoindu-se de şale şi zâmbind larg celor două bătrânele

cu care destinul i se intersectează de o bună bucată de vreme

„cine are carte are parte” – zice una dintre ele

şi anume cea mai îndrăzneaţă

„de hămăleală nebunie şi alergătură” – adaugă el

îmbuna-s-ar vremurile

îmbuna-s-ar vremurile odată

xxx

doar vântul răsfoia cărţile

în piaţa părăsită brusc de mulţimea de mitropoliţi

preoţi de mir politruci universitari jurnalişti

poeţii genialoizi însoţiţi de criticii lor de serviciu

se îndepărtau alene spre cârciumile din apropiere

plecaseră încetul cu încetul până şi puţinii

reprezentanţi ai poporului cetitor/ cârtitor –

daţi-mi să deşert cupa goală a pieţii

înainte de a dispărea eu însumi

definitiv

xxx

probabil că toată literatura lumii nu e decât pandantul unei absenţe

o încercare de a ne aminti o revelaţie

o iluminare avută cândva

într-un vis pe care l-aş numi colosal

dacă nu mi-ar displăcea cuvintele mari

o încercare eşuată

mereu reluată

sub blestemul unui nou eşec

până una-alta însă mă las copleşit de aroma dimineţilor de iarnă

când bunica mă trimitea să rup crenguţe de prun viţă-de-vie şi zmeură

în grădina din preajma casei

o

dumnezeiască e aroma ceaiului sângeriu

cu pâine prăjită dată cu usturoi şi untură

o

dumnezeiesc e gustul dulce-sărat

al dimineţilor de iarnă de altădat’