Septembrie, de-a curmezişul îmi pui potecile-n paşi

Sună cornuri de vânătoare prin păduri arămii şi visate,

Laşi să-ţi scape toate prăzile, laşi,

îmi spui, vino, vino, să-ţi arăt ceva mai departe!

Te ascult, doar esti tinutul naşterii mele,

închid ochii, mă las furat de vânt, de ciulinii

tăi zvăpăiaţi,

O corabie albă apare tainic cu albe vele

Eşti corăbierul frunzelor ce învie, eşti dintre cei întronaţi!

Susurul izvoarelor parcă s-a domolit ca şi soarele

Merg prin tine de-a curmezişul până la lăsarea serii

şi de-aceea şi după,

Văd vechile Scripturi cum nefugind din faţa mea

căprioarele,

Totul se măreşte sau se micşorează după cum Dumnezeu

se uită prin lupă!

Visez cu ziua şi noaptea ieşite din tine

Balanţa încerc să o ţin cât se poate de dreaptă,

Cine-i cu vântul ce ades mă tulbură si mă aţine,

Cine de-atunci mi s-a pus de-a curmezişul pe soartă?

Umblă parcă strigoi cu piei ruginii

Şi buhe din vârfuri de plopi ţipă de moarte,

înfrigurat scriu ca să scap de gânduri pustii

Şi totu-i departe, durere, nesfârşit de departe!

Strig păsărilor, haideţi, plecaţi, plecaţi odată,

Pătrunzător ele se uită la mine să mă ţină minte,

Apoi fâlfâind ca nişte puternice amintiri se rică la cer

Zboară peste case, păduri, cruci şi morminte!

Până la munţii aceia cu foc veşnic nu se opresc,

Acolo iau în ochi şi Îîi aripi vâlvătăi uriaşe,

Cu ele dacă mă-ating şi mă aprind, mă recunosc

Noi cuiburi-şi înalţă în mine cu timpuri rămase!

Crucea toamnei, Septembrie, de-a cumezişul suind,

Are chip înviat, mâna pe leagăn strălucitoare,

Doamne, cu încă o toamnă, s-a îndepărtat, m-am îndepărtat,

Steaua lui Septembrie în ceruri nu moare, nu moare!