Risipitorul

poetului Radu Săplăcan

În faţa noastră,

canceul de sticlă plin cu vin.

Pe fundul lui,

ochiul galben al toamnei înecat,

căutând malurile verii.

În jur, anotimpul autumnal,

arghezian de frumos,

etalând la parada frunzei

ultimele raze dulci ale soarelui.

În mijlocul nostru, pe laiţa de lemn,

,,Risipitorul”- poetul,

îşi începuse spectacolul liric

printr-o distribuţie ludică a rolurilor:

,,- Voi sunteţi cuvinte.

O să vă folosesc

când o să am nevoie.

La această poetică cină de taină

fiecare se cuminică pe sine”,

mai adăugă el

şi-l chemă pentru confirmare

pe părintele Doru Zinveliu.

Apoi, ca din gura unui sfinx

începură să se reverse

peste capetele noastre

versurile lui,

într-o cadenţare nichitstănesciană.

Noi, ascultători, cuminţi,

de fapt, noi, cuvintele,

intram şi ieşeam

din stihurile sale

ca nişte trenuri accelerate

în tunelul din burta silabelor.

Ne legase de el, poetul,

ca pe nişte zmeie,

desfăşura larg sforile

lăsându-ne să plutim peste parcul oraşului.

Când se poticnea la vreun vers,

smucea aţele,

le încolăcea pe lângă mână,

ne chema la masa de brad,

lipea pe spatele nostru câte un epitet,

ne punea în braţe câte o metaforă,

ne tampona în aer cu câte o comparaţie.

După fiecare rechemare la raport

ne mai dregea cu câte un pahar cu vin.

El continua să înşiruie poeme.

De la o vreme, ele se adunau chircite

în canceul cu vin.

,,De vină-i părintele,

de la dânsul m-am contaminat”,

ne explică el, poetul,

deşi noi nu aveam nevoie de lămuririle lui.

,,În canceu, acum,

nu mai este vinul părintelui Doru.

Aici e cina cea de taină a poeţilor”,

spuse ,,Risipitorul”

şi o apucă spre Bărăciuni.

Prin cătarea ochelarilor

Pe birou,

în faţa ecranului calculatorului,

ochelarii mă privesc,

ca o puşcă-cu două ţevi.

Prin cătarea lor,

moartea îţi exersează ochiul

pentru tragerile de noapte,

când drept recompensă,

pentru ţinta lovită,

va fi avansată,

la gradul ce caporal,

va primi o permisie de trei zile,

ca să-şi revadă iubita.

Statuia

Vizitatorii opriţi în faţa statuii,

căutau ideea principală a maestrului

îmbrăţişând vizual

blocul de piatră

din faţa lor.

Undeva, în oraş,

într-o mansardă,

artistul îşi simţea trupul

însuliţat de atâtea priviri curioase,

fiindcă toată lumea,

i-a recunoscut

în marmură

nigelul de sub braţul drept.

Numere fără răspuns

lui Mihail I. Vlad

Răsfoiesc agenda

cu numere de telefoane.

Tot mai des întâlnesc

înşiruiri de cifre

la care nu răspunde nimeni.

Mă reîntâlnesc

cu prietenii de ieri

rătăcind cu creionul

pe paginile scrise de ei.

Parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Doar moarte îşi şterge bocancii

pe răzătoare prefeţelor

volumelor celor plecaţi.