Actualitate
Motto:
Canonul Apostolic 6: Episcopul sau preotul sau diaconul purtări de grijă
lumeşti să nu ia asupra-şi, iar de nu ascultă, să se caterisească.
Canonul Apostolic 81: Am zis că nu trebuie episcopul sau preotul să se
amestece în administraţia publică, ci să se îndeletnicească cu
treburile Bisericii. Deci ori să se înduplece a nu face aceasta, ori să
fie caterisit.
Canonul 10 al Sinodului VII Ecumenic: nu se îngăduie stabilirea unor
preoţi (în Constantinopole) pentru a servi bogaţilor sau pentru a
îndeplini funcţii publice.
Preoţii primesc dintr-ale celorlalţi, pentru că nu se ocupă numai cu
slujirea lui Dumnezeu, cu rugăciunea pentru ei înşişi, ci şi cu slujirea
slujbelor datorate de toţi Domnului, aducându-le oamenilor ajutorul lui
Dumnezeu în truda zilnică pentru procurarea celor de trebuinţă. Dumnezeu
e, deci, partea preoţilor, pentru că El e Cel Căruia Îi slujesc în
exclusivitate. Dar, având pe Dumnezeu ca parte duhovnicească, preotul va
primi cele necesare de la Domnul prin darurile de la enoriaşii răsplătiţi
din mila Celui de Sus, în urma rugăciunilor închinate Lui cu ajutorul
Bisericii.
Cei ce voiesc să-I slujească lui Dumnezeu în chip neîmprăştiat şi care
nesocotesc că trebuie să-L urmeze, e necesar să se înstrăineze de cele
pământeşti şi să şi-L facă numai pe El parte.
Abţinerea de la politica de partid este un imperativ ortodox, chiar dacă el
nu a fost respectat întotdeauna, la noi şi pretutindenea. Disciplina
Bisericii, ca şi cea a Armatei, e de natură aparte. Clericul nu mai este un
cetăţean: el aparţine, mai întâi, lui Hristos căruia i s-a oferit
necondiţionat şi Bisericii sale, şi numai în subsidiar Cetăţii, pe care
o slujesc tot prin Hristos. Făcând intrarea în politică, se face logodna,
implicit, cu ideologia unui partid (care poate, de prea multe ori a fost
împotriva predării Religiei în şcoli) şi care, de prea multe ori, sunt
pentru necreştinarea oştirii.
Sub presiunea lumii moderne, din conducători sufleteşti, există tendinţa
de a-i face pe preoţi lideri politici sau activişti sociali. Aşa ceva nu
se poate în cadrele Ortodoxiei, unde duhul trebuie să primeze, iar grija
pentru omul lăuntric să fie pe prim plan.
Credinciosul trebuie să înţeleagă, mai mult, trebuie să simtă că
preotul este altceva decât un om simplu ca şi el. Reverenda sau odăjdiile
nu-l singularizează întâmplător, îmbrăcămintea sa hieratică ne
reaminteşte, simbolic, că puterea lui emană, nu de la oameni, ci de la
Creator.
De multe ori fiecare slujitor şi-a pus întrebarea: cum îl mărturisim pe
Hristos şi care-i calea cea mai sigură de a-L urma? Răspunsul ni-l dă Sf.
Apostol Pavel: cu inima spre îndreptare, iar cu gura se mărturiseşte spre
mântuire (Rom., 10.10). Nu ajunge, aşadar, credinţa lăuntrică, fie ea
oricât de înflăcărată şi de sinceră. Nu ajunge. Ea trebuie
mărturisită cu gura, cu glas tare şi înalt în faţa oamenilor. Credinţa
nu este numai o relaţie între Dumnezeu şi credincios, este o relaţie
între om, Dumnezeu şi lume. La nevoie, credinţa se cere mărturisită în
faţa lumii. Nu există declaraţie de formă. În lumea noastră
fenomenală, declaraţia de formă este totuna cu declaraţia de fond. Se
cuvine, aşadar, să fim foarte atenţi şi să nu ne ameţim cu vorbe goale
şi neroade. Bine a spus Steinhardt (părintele Nicolae de la Rohia) că pe
Hristos nu-L putem păcăli. Cu El nu ne putem juca de-a v-aţi ascunselea
şi uite popa, nu e popa. Nu ne putem lepăda, de formă, de Hristos. N-am
găsit pe cine să-L ducem cu vorba şi să-L păcălim.