-poemul Unirii-

De la mândri traci,

Burebista şi Decebal ne-au lăsat

Un neam mare de geto- daci

Pe–al cărui pământ existăm neîncetat.

Ţărişoare Româneşti,

Toţi străinii v-au ,,pohtit’’:

De la plaiuri ardeleneşti

Ce sub talpa austro-ungară s-au chinuit,

La cele din sud de Carpaţi,

Dar mereu locuite de aceiaşi fraţi ,

Unde Basarab I strânse oaste-n jur

Şi-nvinse la Posada pe Carol Robert de Anjou.

Nici Mircea cel Bătrân nu avu odihnă,bine ,

Trebuind să-şi apere ţara de turci şi la Rovine.

Şi Ştefan –Măritul voievod

Care în zeci de lupte-şi purta oastea ,

Apăra tihna moldavului norod ,

Hăcuind lifte păgâne ce-aduceau năpasta .

Pe urmă, Mihai Viteazul-Întâiul

Întregitor de neam român,

În visul aşteptat uni şi Ardealul,

Dar mişeii nu-l voiau stăpân.

Cu stindardul unirii în suflet

În ianuarie ’859,făcură înc-un pas

De-ntregire a gliei strămoşeşti

Electorii din Bucureşti

Mai reţinuţi în cuget,

Dar presaţi trei zile de popor

Au ales tot pe Cuza al Moldovei,domnitor

Peste o Românie c-un singur drapel-tricolor.

Şi transilvănenii,cu simţire

Continuat-au în creuzetul inimii

Să fiarbă molcom dor de alipire

La Ţara-Mamă,ei botezându-şi copiii

În aceeaşi românească limbă

Şi-n alese straie înflorate,de duminică.

Doar în ’918 veniră zilele de măreţie

Când o Basarabie şi-o Bucovină

Ne-aduceau în ochi luciri de semeţie.

Ele,sub stema regatului au venit

Lujeri la ai crinului tulpină

Şi-o horă de unire au învârtit

Pe marea glie străbună.

Sute de ani au întreţinut fraţii

Clocotul ce-a revărsat

Pe sfânta Câmpie a Libertăţii

Toată nădejdea ce ardelenii au adunat.

Şi românii în acelaşi an laolaltă,

Tot la Alba s-au unit

La-ntâi Decembrie; ca altădată,

Străbuna glie şi-au întregit:

În România Mare- gând năzuit ,

Stat recunoscut pe-a lumii hartă;

Astfel, Marea Unire s-a înfăptuit.

Cu bucuria visului împlinit

Bat clopotele Albei,prelung,

Ecoul lor stăruind îndelung.

Şi sub rege-Ferdinand-Întregitorul

Începe cu nădejde, viitorul!

Dar năpasta nu ne-a ocolit

Şi după,doar un scurt răgaz

Ca vijelia s-a pornit războiul

Ce rupea al omenirii zăgaz.

Cu dureri adânci suspină

Românul în pasul său

N-are cui of-ul să-i spună

Decât lui bunul Dumnezeu.

Poate s-a-ndura odată

De-acest popor prea urgisit

Să-i şteargă lacrima ce-adastă

Într-al genei colţ înţepenit .

Ţara aceasta minunată

E mereu la ochi înrourată

Că , de pe salba mărgărită

Două perle-lipsă o lasă ne-ntregită !

Dar PÂNĂ CÂND ?

Stăruie la patrioţi în gând.

De ce cârmacii,toţi o spun ,

S-au oprit la jumătate drum

Şi n-au întregit şiragul

La momentul oportun?

Am rămas aşa să ne-amăgim

Peste Prut,c-un pod de flori

Atunci când împreună vrem să fim

Şi cari se ofilesc pân-a doua zi în zori.

În vest putem călători ,

Netrebuindu-ne paşaport ,

Dar la cele două surori ,

Fără el , treci Prutul doar mort !

Dar va veni şi timpul

Când un singur tricolor-drapel

Va găsi momentul

Să fluture spre azurul-cer .

Şi atunci , glia Daciei străbune

Va încolţi seminţele

De bucurii aşteptate

Să dea roade bune

Spre a ne împlini dorinţele .