În eseul Istorie și mit în conștiința românească, Ed.Humanitas, ISBN

973-50-0055-5, la pagina 37 autorul scrie – Fac, la rândul meu,

următoarea remarcă … de la 1700 până la 1948 ortodocșii au fost

minoritari în Transilvania …!? Dincolo de misticismul ce presupune o

astfel de afirmație în sine <> ar mai fi de remarcat esențialul că în

“Transilvania” la 1700 nu a avut loc nici un recensământ. Ar mai fi de

subliniat faptul că autorul, probabil, nu cunoaștea frontierele

provinciilor românești Transilvania, Banat, Crișana, Sălaj,

Sătmar-Ugocea și Maramureș. Și nu e clar ce înțelege eseistul prin

Transilvania sau ce înțelegea Gusztáv Molnar** pe care-l continuă, de

fapt, în citatul de la pagina 37. Conform excepționalului dicționar Astra

(vol. III, pg 491) la 1762, erau 128 de mii de familii ortodoxe și 25 de mii

greco-catolice. În 1857, conform volumului Transilvania între Revoluția

de la 1848 și Unirea din 1918, ed.CST Cluj Napoca, 2000, ISBN 973-577-240-X

(pg215) de I.Bolovan în Transilvania (strict) și în comitatul Sălaj

erau 31,3% ortodocși și 31% greco-catolicii. La 1900 conform

dicționarului Astra (vol. III, Sibiu-1904, pg 1162) în teritoriile

administrate de fictivul regat Hungariae erau 1699 de mii de români

ortodocși și 1196 de mii de români greco-catolici! În fine, am putea

găsi o ieșire pentru impostură doar trunchiind/amendând citatul de mai

sus numai că îl băgăm pe autor într-o belea și mai mare sau dacă mai

era nevoie atunci arama i se arată nestingherită pe față.

Tot în volumul citat Istorie și mit în conștiința românească la pagina

274, dar și în alte scrieri, eseistul ne informează: “În Transilvania

(teritoriile de peste munți, în ansamblu lor) potrivit recensământului

din 1910, românii erau cotați cu 53,8%, maghiarii cu 31,6% ... “. Chiar

fără să fii istoric oricine s-a interesat de istoria Transilvaniei știe

că recensămintele ungurești se contrafăceau folosind 3 metode de

falsificare în cascadă; nu și eseistul al nostru. O parte din rezultatul

final al cascadei de falsuri ale recensămintelor ungurești se poate corecta

ținând cont de structura confesională. Adunând astfel ortodocșii și

greco-catolici în comitatul Târnava Mare obținem 6% în plus pentru

românime față procentul unguresc oficial. Dacă luăm cazul comitatului

Bihor (o parte a rămas în afara graniței) după recensământul din 1890

avem 219.940 de români și 283.806 de unguri (Astra, vol.I pg 484) și facem

corecția după structura confesională atunci în comitatul Bihor erau

233.419 români și 210.359 maghiarofoni. Corect maghiarofoni și nu unguri

– vezi în acest sens două studii edificatoare ale Institutului de

Genetică al Academiei ungare.1 Menționăm corecția după structura

confesională poate repara numai parțial cascada de falsuri ungurești.

Același scriitor în eseul Două secole de mitologie națională

(Ed.Humanitas 1999, ISBN 973-50-0000-8) la pg. 101 alătură România de

grupul Polonia, Cehia, Iugoslavia, Ungaria, țări care și-au expulzat

cetățenii germani după capitularea Germaniei în 1945. Un fals și altă

mare impostură!

Același în eseul Primul război mondial, ed. Humanitas, 2014, ISBN

978-973-50-4305-6 la pagina 102 deplânge că Aradul, Oradea și Satu Mare

n-au rămas Ungariei. Să nu fii auzit scribul de succes de fenomenul de

epurare rasială practicat de minoritarii maghiarofoni la adresa

majorităților române, germane și slovace - adică etnocidul,

maghiarizarea, colonizarea și expulzarea1? Să nu fii răsfoit nici măcar

Enciclopedia României, 1938, vol.I., la pg. 148 și să vadă că

hinterlandul Aradului, Orăzii și Sătmarului era covârșitor românesc la

1930, adică 67,5%, în ciuda a două secole de maghiarizare turbată, în

ciuda colonizăriilor de la finele secolului XIX și începutul secolului XX?

Să nu fii auzit deloc de fenomenul de maghiarizare2? Să nu știe că opidul

german Buda&Pesta n-avea la 1715 nici 19,5% maghiarofoni1,2? Majoritatea

fiind germană, maghiarizarea Budapestei făcându-se direct cu bâta, așa

cum scrie și Johann Weidlein!3 Revenind acasă, în opidumul Devei între

1880 și 1910 maghiarofonii și proaspăt maghiarizați au crescut oficial cu

239,9% în timp ce germanii au scăzut în aceiași perioadă cu 67,7%.2 În

aceiași ordine de idei la pg. 102 constată că și granița

româno-ungară în Banat s-a trasat defavorabil Ungariei, uitând că după

cele 3 recensăminte austriece din secolul XVIII în Banat nu erau unguri,

maghiarizați sau maghiarofoni!1 Tot în acest volum la pagina 97 eseistul

lăsă să se înțeleagă că Adunarea de la Alba Iulia din 1 decembrie

1918, care a proclamat Unirea n-ar fi tocmai legală, prin urmare, logic, ar

rămâne valabilă și legală unirea proclamată și nu votată măcar din

30 mai 1848 când românii reprezentând minimum 62,3% din totalul

populației (vezi același Ioan Bolovan citat mai sus la pg. 215) nu aveau

nici un reprezentant ales. Au fost de față avocatul Bohățel și episcopal

Ioan Lemeni ca să transmită Dietei voința românilor exprimată în cadrul

Adunării Naționale de la Blaj din 15 mai. Unire proclamată sub teroare la

adresa sașilor și a lui Ioan Lemeni, Alexandru Bohățel, (vezi G.Barițiu

Părți alese din istoria Transilvaniei, ed.1994, Brașov, vol II, pg 218).

La 1 decembrie 1918 au fost 1228 de delegați din care 680 erau mandatarii

comunităților locale; comunități care prin capii de familii au semnat un

Credenționar prin care cereau Unirea cu România necondiționat. De exemplu

numai în satul Porumbacu de sus peste 200 de capi de familie au semnat acest

Credenționar cu care preotul dr. N.Solomon s-a prezentat la Alba Iulia.

Mulți capi de familie erau în America, alții precum familia preotului

N.Bărglăzan după retragerea trupelor române în toamna lui 1916 s-a

refugiat în Moldova și încă nu revenise acasă! Cu mult înainte (8

noiembrie 1918) primarul ungur al Albei Iulia fugise, dar toți funcționarii

unguri au depus jurământ de credință Consiliului Național Român (vezi

ziarul Alba-Iulia din 17/30 noiembrie 1918)! Adică nu 1228 de delegații, nu

o sută de mii de participanți direct ci însăși Transilvania, democratic

vorbind, ceruse Unirea. Ar mai fi fost armata română! Nu, erau încă

autoritățile ungare (formații armate, miliție, funcționari) care de

exemplu se manifestau plenar și propriu unguresc împușcând și arzând de

vii 45 te femei și bărbați la Beliș (munții Apuseni). Asemănător și

în multe alte localități între care și Hotar, Seghistel, Câmpeni,

Marghita (vezi Vasile Netea, O zi din istoria Transilvaniei, pg. 125). În

fond ce face eseistul nostru – susține pur și simplu teza serviciilor

maghiare de azi a autonomiei Transilvaniei, care este un prim pas spre

preluarea Transilvaniei. Și nu este singura teză a serviciilor maghiare

și neocominterniste de azi pe care eseistul cu pretenții de istoric le

servește, astfel pg. 99 pune problema drepturilor colective ale

minorităților uitând odată să precizeze că în Ungaria trianonică mai

erau urme clare ale majorității româno-germano-slovace, adică doar 50%,

ce fuseseră odată peste 71% după recensământul făcut de austrieci la

1787. A doua oară nu amintește nimic de teroarea continua de după 1920 la

adresa minorităților.1 În fine, nu există drepturi colective în

jurisprudența internațională pentru că nu s-a inventat/admis răspunderea

colectivă! Oricum autorii cimitirului românilor, germanilor și slovacilor

din Panonia și Câmpia Tisei nu pot ridica pretenții de diriginte în

materia protecției minorităților în Europa decât prin impostori

recrutați ai neocominternismului și în fața ignorantei clase politice de

la noi și de aiurea.

Eseistul nu se lasă, mai lovește lăutărește, după ureche, și prin

lingvistică! Se bazează pe DEX, DEX-ul la rândul său se bazează pe

dicționarul unui binevoitor din secolul al XIX-lea, Alexandru Cihac! În

înțelepciunea populară germană ce a făcut Cihac se traduce cu un

avertisment: “să te ferească Dumnezeu de cretinul binevoitor“. În

eseul România țară de frontieră a Europei (Humanitas, ISBN

978-973-50-3203-6); la pg. 56 autorul susține că neam l-am împrumutat din

maghiară, numai că Dicţionarul istorico-etimologic al limbii maghiare, Ed.

Academiei Ungare, 1970, în vol.II, la pg. 1034, scrie că nyám apare în

texte maghiare prima dată la 1881 și provine din română. În română

neam apare în Codicele Voroneţian, în Tetraevanghelul lui Coresi, în

Palia de la Orăştie, în Noul Testament de la Bălgrad, la Neculce șamd.

Și cât de ridicol trebuie să fi ca să inghiți gogomănia DEX-ului

Cihacului după care etimologia românescului neam vine din ungurescul nem!

Adică din nu-ul unguresc rezultă cu necesitate și univoc neamul românesc!

Aberațiile talentatului eseist nu se opresc aici, eseurile sale sunt pline

de alegații de genul celor devoalate, dar și numai după acestea puține

relevate mai sus întrevedem un plan (un ΓΟСПЛАН-sugestia unui

prieten)!

Cerc. Şt. Pr. Octavian Căpăţină, 4 iunie 2015, Cluj Napoca

* Fragment din conferința Elite și elite culturale și istoria,

Cluj-Napoca, 15 ianuarie 2015

** Acest G.Molnar - este condus de R.Șorban prin anii ’70, ca invitat al

Academiei Române, prin nordul Moldovei, ocazie cu care acesta se destăinue

cam așa: “voi aveți ceva al vostru, propriu, noi n-avem nimic al

nostru”. Logic.1

Referințe

1 Cultură, confesiune, etnie și rasă în Transilvania, Câmpia Tisei și

Panonia, ed.Casa Cărți de Știință, ISBN 978-606-17-0618-1

2 The towns of Transylvania, ed. Negoiu, 1995, ISBN 973-96830-1-0

3 Imaginea germanului în literature ungară (Das Bilddes Deutschen in der

Ungarischen Literatur), ed.F.C.R. 2002, ISBN 973-577-257-4