Ca un copil cu urechile lipite de ceafă zăceam într-un pat Din când în când

venea cineva deschidea fereastra Când pleca păsările năvăleau în odaie

Îmi aduceau apă îmi răcoreau fruntea Odată a venit pasărea-mireasă cu

pleoapele arse de arşiţă

cine eşti tu(mă întreba) cu un ochi mai albastru mai trist Cine eşti tu care zbori

fără aripi gătit cu haine de rândunică Şi ce cauţi aici între ceaţă şi ceaţă

unde ochii mei te privesc ca de safir

corul de păsări cânta se rotea pe deasupra noastră când au năvălit în cameră

veghetoarele cu ciomege Mulţi corişti au căzut ele îi înghiţeau cu pene

cu tot doar oasele încercau să şi le scoată din gură cu degetele

noi doi am scăpat şi de atunci vieţuim tăcuţi

în ungherele cele mai neumblate ale clădirei

camera 417