Prietena noastră Rodica Fercana, cu eleganţă şi nonşalanţă şi-a mai agăţat în cosiţe încă un trandafir al vieţii, prilej cu care îi dorim un dor nesfârşit cu zâmbet de zambile. Poetă cu premii literare în Japonia, Norvegia şi Scoţia, doamna Rodica Fercana este o apariţie aparte pe scena bistriţeană, dânsa trăieşte prin şi cu poeziile sale şi termină deseori în apologia unui dor care i-a devenit sigla personalităţii sale.

Doamna Rodica Fercana, „telceancă din neamul fercanilor şi al cirenilor” este o poetă sensibilă şi circumspectă care ştie să „deseneze gândurile” celui spre care-şi opreşte privirea, iar aceste gânduri, „petale de margarete”, le linişteşte „într-o vază de rubin”. Şi uite aşa, „prin norul de ploaie agăţat de ceruri”, Rodica Fercana vine în „tânguirea muntelui”, unde, „copacii mei durează case”. Poeta are un suflet „deschis ca o floare...ca să îmbrăţişeze căldura soarelui”, este, parcă, o plăpândă şi sfioasă floare a soarelui într-o imensitate galbenă care se adună necontenit în farmecul vântului adormit.

„Poeziile mele sunt simple, fiecare cu un filtru emoţional aparte, izvorâte din trăirile mele sufleteşti...din drag de locurile de baştină, din emoţiile induse de natură...iar eu le dăruiesc, cu o fărâmă din sufletul meu celor care-şi pot rupe o clipă din preocupările lor cotidiene, ca să-şi arunce privirea pe ele.”

Şi eu mi-am rupt o clipă din suflarea cotidiană şi mi-am aruncat sufletul pe ele. Am găsit o doamnă care se tot caută şi nu prea se găseşte, am văzut o bună nelinişte şi o suavă chemare spre un dor nedefinit. Aceasta este Rodica Fercana, prietena noastră, pe care eu, acum, îmi permit s-o botez drept poeta Florii Soarelui din ţinutul telcean.