Poemul de la marginea lumii

Ce tristeţe-i la marginea lumii!

Dacă priveşti dincolo de cunoaştere,

te ia ameţeala

şi nu mai înţelegi nimic.

Pipăi neantul

cu un avion de agrement –

eu şi pilotul.

El e îndrăzneţul şi sfătuitorul –

înaintez cît îngăduie el – un zeu fără acte în regulă.

Îndemînarea lui opreşte căderea în gol.

În linie dreaptă am acces la eternitate

cît mă poate duce

un motor de mică putere.

În zile de vară,

ne apropiem de abis, la pas, în plimbări trecătoare,

cînd, deasupra noastră, avioane puternice

o iau hotărîte spre necunoscut.

Nu se mai întorc.

Se vorbeşte că pasagerii lor ar putea fi ajunşi din urmă

dacă ai sări în gol – unii o fac,

dar nu se mai întorc

să povestească pe unde au fost, ce-au văzut...

Altfel, doar poveşti de care

elevii din ciclul primar s-au plictisit.

Un privilegiu a fost toată venirea aici,

copleşitor pentru gînduri.

Şi-i atît de trist să nu poţi vedea

mai mult decît îţi arată imaginaţia.

În prag

Atît de greu

e să învăţ tăcerea

cînd buzele în vorbe

se ascund

cum blîndele sălbăticiuni

în alunişuri.

Mai multe alfabete-am cercetat

şi mult prea greu

mi-ar fi să spun

tăcerii care îi este slujbaş...

Dar iată-mă ajuns în pragul casei

şi trebuind să vorbesc cu ai mei

cu graiul celui singur

şi umblat

prin cărţile cu drumuri lungi şi grele.

... şi arătînd

un semn

coborîtor

să lumineze tălmăcirea întîlnirii.

Prea multe vorbe mi-au mai îngheţat pe buze,

puţine dintre ele-au mai înmugurit,

dar o fereastră – mă întreb – se va deschide

şi fi-va cineva atît de prompt să se apropie

privind prin trupul meu

ca printr-un larg chenar

şi să se vadă,

el pe le privindu-se,

la rîndul lui

de dincolo de frunze?

Invenţie poetică

(Joc)

Eu inventez căţeluşi poetici

şi apoi, plictisit de viaţă,

mă joc toată ziua cu ei...

Cînd mă latră,

de limbuţele lor umede

se prind globuleţele de păpădie...

Pare un simplu joc de cuvinte,

dar, dacă-i atingi,

afli că-s orbi.

Nici nu ştiu să miroase primăvara,

dar adulmecă, tremurînd pe picioare,

laptele zorilor.

Voi nu mă credeţi,

dar eu am înscrisuri care-i confirmă.

Învins de frigul din genunchii mei,

oricînd aş putea să mă prăbuşesc peste ei

şi să-i frîng.

De-aş înceta scrisul,

scîncetul lor crud s-ar opri

şi boabele de rouă n-ar mai avea

de ce să se prindă

cînd cată să înveselească

durerea zilei.

Lătratul lor inocent

e făcut din cuvinte abia mijite

pe partitura metaforelor.

Nu uită că i-am inventat

ca pe-o jucărie de pluş

şi că au puterea de joacă

doar cît timp îi hrănesc

cu lăptişor de la Regina stelelor...

Trăind doar cît eu deschid pleoapele,

iar ei, căţeluşii poetici,

atît de caraghios cocoţaţi

pe taraba zilei,

gata să mă muşte de degete,

înfometaţi...

Se agaţă de viaţă tremurînd,

sperînd ca vorbele mele să fie sincere.

Coliba lor

e sintaxa mea poetică.

Călător

De ce eşti tu, omule, călător?

Nu te poţi prinde, ca un copac,

de pământ?

Sau, ca firul de iarbă,

de tăişul coasei

unui gospodar harnic

- bucurie e jertfei?

Nu găseşti tu adăpost

sub un acoperiş

de care să te prinzi cu visele tale netălmăcite?...

Nu vezi cum pielea ta obosită

se aşterne pe cărare

şi se face colb,

obosind alţi şi alţi paşi?

Nu înţeleg.

Plonjări

Cel ce te cercetează ceas de ceas,

ziua şi noaptea,

nu-i spion –

El scrie în Cartea Vieţii

cu mîna ta.

Nu eşti deloc mai important decît

vecinul care sforăie noaptea

şi nu crede că El n-ar şti alfabetul

dacă, abia perceptibil,

îşi sprijină mîna

pe mîna cu care îţi porţi condeiul

pe filele zilei...

Vezi oare cum, pe pagina scrisă,

e un scris mai mărunt, abia se lasă văzut...

Du-ţi condeiul pe linia Lui

şi eşti un om făcut.

El e atent doar ca, pe această cărare,

să nu-ţi pierzi firea – firea ta incredibilă...

Nu tremura cînd te arunci în scăldătoare –

viaţa ta nu-i deloc imprevizibilă

iar vindecarea poate să vină sau nu.

Plonjarea dintr-o lume în alta

e gestul cel mai puţin temerar.

Ţara ta

Frunze risipite toamna de vînt –

acest clişeu care nu iese de veacuri

din cîntecele de sub fereastră –

cuvintele tale scoase din dicţionare;

din cînd în cînd vine uitarea Sa discretă

şi deretică prin cărţile vechi,

presară cenuşa cariilor

în filele lor.

Îţi vorbesc despre ţara mea

ca şi cum ar fi a ta!

Te-am văzut, desfrînată a soarelui,

evaporîndu-te din boabele de rouă,

ca ele să nu-l mai încînte pe violator,

desfăcîndu-te din mireasma florilor de cireş

cînd lupul se lansează în urmărirea mielului,

ridicîndu-te mai sus de limpezimea aerului,

fericită cu libertatea inimii tale.

Şi eu tot încerc să te cuprind

într-o poezie

şi să te ţin captivă

lîngă umărul meu îndrăgostit.

Şi asta undeva

departe pe puntea

încropită din iluziile mele.

De-aş înceta să visez,

te-ai prăbuşi.

Dimineaţă fără întrebări

Îmi închipui cît e de greu.

chiar Domnul Cel Atotputernic fiind,

ca, dimineaţa,

după o noapte petrecută în barul de fiţe,

după o noapte de stat în tipografiile băncilor,

după somnul ce te scoate din grijile lumii,

să-i sufli fiecăruia cîte un grăunte de simţire în inimă,

să-i pui iarăşi fior în sîngele spălat de stele,

să-i faci degetele iarăşi tactile,

şi niciodată să nu-ntrebi, pe niciunul,

cum de-şi pierde atît de repede sufletul...

Rîdem

Trezim eroii

să ne admire

amprentele lăsate

pe armele lor, la muzeu.

Şi rîdem

în faţa cortinei

când după ea

se aud rîsete.

Iar pămîntul

- limbă un gura Domnului –

ne tot vorbeşte şi ne înghite.

Bem bere

Trecem

pe sub copaci imaginari

ce scutură

pe umerii noştri

zăpezi.

Şi ne oprim

la fîntîna îndrăgostiţilor

să vorbim

despre dragoste.

Iar cînd automobilul mirilor

opreşte

în faţa catedralei

ne retragem

să deschidem sticle de bere

în casa lui Petrarca

lăsată în paragină.