Mama rămâne pentru mine un lucru sfânt, care are legătură cu pământul şi astrul ceresc.

Multe am să scriu despre mama şi bunica, dar nu pot decât câte puţin, din cauza lacrimilor care-mi inundă obrazul. Şi mi se aşază în piept ceva, care nu mă lasă decât să plâng în hohote.

Dar se face linişte, o linişte profundă, când de la fereastra apartamentului meu mi se arată o privelişte a pădurii Jelna, când deschisă sau înnorată, după cum iese soarele de după nori.

Şi o văd pe mama, parcă coboară, tot sfădindu-mă să mai tac şi să nu o mai bocesc şi că mai bine ar fi să scriu o poveste a noastră.

Mă linişteşte gândul că voi putea începe poveştile, dar nu înainte de a ieşi să mă răcoresc la apa Bistriţei aurii, de unde-mi vin toate amintirile cu bunicii şi părinţii mei.

Pârâuţ cu apă rece

Pe la poarta noastră trece

Mă duc să mă spăl şi eu

Lacrimile-mi curg pârâu

De la lacrimi nu bag seamă

Că le şterg cu a mea năframă

Dar mi-e milă de obraz

Că rămâne fript şi ars.

N-am crezut că pot ajunge

Ca să pot cânta şi plânge

Să scriu de.... mea

Care mi-o frânt inima

Doamne, cum a mai trecut vremea, de parcă mai ieri era când mama şi buna mea bătrână mă chemau la nevedit şi să aşezăm stativele, unde se punea teara de vreinci, merindare de fuior, iar la urmă se-ntindea pânza cea albă de casă.

Eu le răştiem sculele de cânepă ce-au fost lăsate-n cuibăr cu leşie şi depănam pe suveică, din ghemurile din cotarcă. M-au învăţat lucrurile de mână, să cos şi să ţes, să fac mâncărurile de post şi să cânt la şcoală şi la cămin.

Nu o să uit nicicând tocăniţa de peşte cu ceapă şi coleşa pârgâluită, oţetul din mere pădureţe de pe Strâmba Bistricioarei şi compotul din poame uscate ce ni le făcea mama şi buna în Poastul Mare.

Peştele era adus de la cantina Ifetului, unde tata lucra sezonier cu caii la lemne, dar a fost şi ...... la Baraca ţapinarilor . El ne întregea venitul nost pe lângă gospodăria ce o aveam, ca să fie de toate, cum îi stă bine ţăranului român.

Sigur că şi fraţii mei, ca şi mine, pe lângă şcoală, aveau grijă de animalele din grajd: vacile şi oile, le căram fân, aduceam lemne de foc şi să scoateam gunoiul de după şură pe mălăiştea gata de arat.

Eram în Postul Paştelui, pe care îl ţineam cu sfinţenie, pentru că mama şi buna nu ne lăsa să ne atingem de mâncarea de dulce.

Aveam gampiri, fasole, aloi de porumb, bureţi uscaţi, cureci acrii, povilă, nuci, şi cu ce ne mai aducea tata de la butin, câte o halva, tocană de legume... ce aveau de hrană pe perioada postului.

Raisul şi ţucărul îl ţinea mama ascuns pentru a face mâncări de Paşti.

Cu toţii ne duceam la biserică, fiind mândri în hainele ţărăneşti simple şi cernite. Sumanul sărăduit era haină de bază, peste care ne strângeam năframa de braşon cu cănăceii de mătase. Dacă era frig, în picioare se-ncălţau bătrânii cu opinci din piele de viţel şi ştrimpi, ştricăniţi de lângă.

Costumul ţărănesc era simplu – poale albe, pânzătură neagră, cu o singură cusătură, şort în cline, iar în sus un ceptărel cu mânecări de lână şi motive populare.

Pe cap ne îmbrobodeam o basma neagră, înflorată cu pene. Aşa ne purtam în Postul Mare, cu sfială, lucru bine făcut, smerenie, dar fără petrecere şi joc. Mai mergeam pe la concursuri şi spectacole făcute de comunişti, ca şi acuma nu-şi uită năravul, dar postul şi credinţa erau pentru noi şi mamele noastre ceva sfânt.

Era acea atmosferă a satului tradiţional, al casei ţărăneşti, cu rânduieli şi obicieuri agrare, după sărbătorile din calendarul popular-creştin.

Mama era în centrul familiei, cu toată răspunderea pe care o avea faţă de noi, să fie cu toţii îmbrăcaţi şi hrăniţi, să avem de toate şi să ne fie bine.

E greu să scrii de mama la trecut, ea există cu spiritul ce mă ocroteşte de sus, şi-mi dă avânt să merg mai departe şi să nu mă las.

Nu se sfârşeşte nicicând dorul de mama mea şi de tata, de bunici şi mătuşile mele, care stau în cimitire răsfirate de la un capăt la altul al satului din Bârgău. Îi cercetez ca oricare creştină, iar la bisericile din calea mea le aprind o lumânare, unde mama şi tata sunt primii la pomenire, în rugăciunie şi în amintirea mea.

„Stau adeseori pe gânduri şi privesc

Primăvara, florile cum înfloresc

Pe câmpie mieluşeii zburdă lângă mama lor

Păsările veşnic cântă, plin de dor.

Îmi aduc aminte şi de mama mea

Cum zburdam când eram mic pe lângă ea

Când pe genunchii de mamă prea ades mă legăna

Şi pe braţe pruncuşorul şi-l ţinea

Multă vreme a trecut pân’ m-ai crescut

Multe nopţi neadormite ţi-au trecut

Şi de dorul tău, o maică, inima-mi tânjeşte greu

Că mi-e dor să mai aud şi glasul tău.

Acum mamă în pământ te hodineşti

Şi obrajii mei în lacrimi se topesc

Vor rămâne amintirile, ce nu se vor uita nicicând

Că am avut o maică sfântă pe pământ.

A consemnat Ioana Hangan