A răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. Si a biruit împotriva tuturor celor scufundați în imitații și neputințe.

          A adus lumină, sănătate, voioșie. A deschis larg perdelele odăiței în care zăcea bolnavul - și aerul proaspăt, românesc, a năvălit înăuntru, ucigând microbii, înzdrăvenind pe cei ce mai aveau putere de viață: Balade și idile...

          Bolnavii și schilozii s-au revoltat, au protestat, au huiduit cu glasuri stridente pe doctorul zâmbitor și simplu care le tulburase somnolența. L-au făcut barbar și opincar, l-au învinuit că nu știe regulile bunei-cuviințe și ale prozodiei, au țipat că sistemul noului venit nu e delicat și chiar că nu e al lui. Dar curând, curând, gălăgia s-a potolit, boala s-a vindecat, oamenii au început o viață nouă, doctorul a dobândit stima tuturor, dragostea multora...

Liviu Rebreanu

(„Lumina”, II, 14 mai 1918)