Te măresc fiinţă fără de-nceput

Pentru tot ce vede ochiul meu sub soare,

Pentru tot ce dreapta-ţi sântă a făcut,

De la om şi feară, până l-acea floare,

Carea vegetează numai un minut!

 

Ce mă face însă, ca să te ador

Este mintea, Doamne, care-mi străluceşte,

Ca şi un luceafăr, în al nopţii nor,

Şi-n vuietul lumii blând mă însoţeşte,

De când văd lumina, şi până când mor! (…)

 

Ea departă ceaţa de la ochiul meu,

Ca să nu amestec credinţa deşartă

Cu credinţa dreaptă, într-un Dumnezeu

Care o propuse simplu fără ceartă

Ca la fraţi din fire, însuşi fiul său.

 

Seculi se-nchinase genul omenesc

Soarelui şi lunei, stelelor pompoase,

Până când să vie dascălul ceresc

Ce prin suferirea morţii glorioase

A plântat în lume spirit creştinesc.

 

În deşert se-ncearcă ai nopţii argaţi

Să reverse umbră în loc de lumină,

Ură-n loc de pace între fii şi fraţi

Ale lor cuvinte nu prind rădăcină

Căci nu ies din inimi, ci din crieri stricaţi.

 

Te măresc fiinţă fără de finit

Pentru-acea scânteie, ce-i zic conştiinţă,

Care greu mă mustră de-am păcătuit,

Şi mă desfătează cu bunăvoinţă,

De-am făcut dreptate celui asuprit!

Andrei Mureșanu

(„Mintea”)